Minciuni De Familie

Copyright 2019 © Dawn Brower

Copertă: Victoria MillerToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi utilizată sau reprodusă în format electronic sau tipărit fără permisiunea scrisă, cu excepția scurtelor citate cuprinse în recenzii.

publicat de Tektime

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

CAPITOLUL 7

CAPITOLUL 8

CAPITOLUL 9

CAPITOLUL 10

CAPITOLUL 11

CAPITOLUL 12

CAPITOLUL 13

CAPITOLUL 14

CAPITOLUL 15

CAPITOLUL 16

CAPITOLUL 17

EPILOG

DESPRE AUTOR

De asemenea autor DAWN BROWER

Extras: Un Sărut Păcătos

CAPITOLUL UNU

Această lucrare este o ficțiune. Numele, personajele, locurile și evenimentele sunt produse ale imaginației autorului sau sunt utilizate în mod fictiv și nu trebuie interpretate ca reale. Orice asemănare cu locuri actuale, organizații sau persoane, vii sau decedate, este o pură coincidență.

Kindred Lies

CAPITOLUL 1

Amethyst se plimba îndreptându-se spre un hotel elegant cu balcoane spațioase, impunătoare, ce împrejmuia o casă albă pitorească. Era mai mult o pensiune cu mic dejun decât un hotel propriu-zis. Ceea ce îl făcea să pară și mai atrăgător era faptul că avea o plajă privată. În timp ce traversa parcarea, admiră valurile care se loveau de țărm într-un amestec de spumă albă și albastră ca cerul. Ceva legat de lac sau orice alt corp de apă o relaxau. Își închise ochii și inhală mirosul de apă din aer. O liniște o cuprinse și se simți acasă când, în realitate, nici nu avea vreo idee ce înseamnă acasă de fapt.

Își deschise ochii și își continuă drumul spre biroul principal. Odată ajunsă acolo, păși înăuntrul biroului unde se simțea aerul condiționat. Un tip lucra în spatele biroului, iar corpul său absolut superb o lăsă fără cuvinte. Din profil, părul lui de abanos întunecat îi curgea în valuri dezordonate până la ceafă, potrivindu-se cu linia maxilarului și cu barba nerasă atrăgătoare. Dinții îi atingeau ușor buzele pline, dând impresia de iritare sau, poate, doar un gând profund. Amethyst aproape că se ura să îl întrerupă, dar călătorise destul de mult și avea nevoie disperată de o mică pauză în camera ei înainte de a-și începe cercetările. Tuși puțin pentru a-i atrage atenția.

- Scuzați-mă!

Bărbatul se întoarse imediat. Era complet atent la ea și, din nou, Amethyst se minună de frumusețea pur masculină din fața ei. El aruncă o privire spre ea, surpriza i se întipări pe față și își ridică ambele sprâncene. Reuși să scape de șoc printr-o clipire a ochilor. Buzele ei se întredeschiseră și, dintr-o dată, nu mai putu respira. Bărbații nu ar trebui să fie atât de uimitori și să îți taie respirația... Acesta se ridică de la birou și veni să o salute de parcă nimic important nu s-ar fi întâmplat. Ea se luptă pentru a-și păstra controlul și abia se adună înainte ca el să rostească:

- Pot să vă ajut?

Amethyst își mușcă buza în semn de apreciere. Mușchii bărbatului se conturau sub cămașa de culoarea indigoului, iar jeanșii îi atârnau pe șoldurile trupului său bine lucrat. La naiba… Amethyst refuza să se lase vrăjită de farmecul sau de chipul lui uimitor. Își așeză mâinile pe biroul de recepție și răspunse:

- Am o rezervare.

Dumnezeule, oare ar fi putut să sune mai pretențios de atât? Ce naiba era în neregulă cu ea?

- Numele?

Amethyst, încă amețită de frumusețea lui fizică, îngăimă tulburată:

- Poftim?

Era clar că trebuia să se adune dacă ajunsese să fie atât de afectată de un simplu proprietar de hotel. Ei bine, asta dacă într-adevăr el deținea hotelul... Putea fi doar un angajat.

- Am nevoie de numele oferit la rezervare. Zâmbi larg și amuzat în timp ce se aplecă peste biroul de recepție. Privirea lui o măsură din cap până în picioare cu apreciere evidentă - ochii lui turcoaz păreau să scânteieze cu interes. Amethyst își înghiți nodul din gât. Nu. Nu era pentru ea...

Își dădu toată silința să pară nonșalantă în timp ce răspunse:

- O, îmi pare rău. Am călătorit mult și mintea mea e puțin rătăcită. Rezervarea ar trebui să fie pe numele de Amethyst S. Keane. Grozav, deja arăta ca o idioată, iar acum cu siguranță a sunat ca și cum ar fi una. Tipul probabil avea femei care îi făceau zilnic ochi dulci. Iar ea tocmai ajunsese să se alăture nenumăratelor femei care cădeau la picioarele lui. O, ce treabă bună, Amethyst! Minunat mod de a face impresie. Nu se putu ea abține să se mustre. În majoritatea timpului, ea deținuse controlul. A trebuit să crească alături de o mamă care lua decizii în baza unui capriciu, dar, din anumite motive, acest bărbat din fața ei reușise să îi transforme creierul în terci.

- Inițialele dumneavoastră sunt A.S.K.? Ochii lui se umplură din nou de amuzament în timp ce o studia.

- Asta înseamnă că pot să vă cer1 orice?

Tonul lui era ușor și aproape afectuos. Probabil că auzea lucruri aiurea sau poate că voia să le audă. Era dificil să fie sigură. Se putea să greșească, însă credea că aceasta a fost o încercare de a flirta cu ea. Amethyst nu avea în general mult timp liber la dispoziție, așa că viața ei amoroasă mergea în direcția inexistenței. S-ar putea dovedi utilă în șederea ei aici. Asta dacă și-ar da seama cum să-și determine creierul să funcționeze în prezența lui. Dacă ar fi un localnic ar putea să o ajute cu cercetările. Să flirteze la rândul ei deveni prioritatea numărul unu. Își flutură genele atât de provocator pe cât putu și răspunse flirtului tachinator.

- Ei bine, aceasta se regăsește oarecum sub semnătura mea în revista pentru care scriu. Mama trebuie să fi știut că voi fi atât de iscoditoare, așa că s-a asigurat că vin cu o etichetă de avertizare.

Nu îi spuse că era redactorul-șef și că de fapt deținea și conducea revista... ASK Magazine fusese proiectul ei de suflet care a luat naștere încă de pe vremea când era în penultimul an de liceu. Asta a fost... acum trei ani. Înființarea unei reviste la șaptesprezece ani a fost o sarcină ambițioasă. Cumva, nu numai că a reușit să o facă, dar a și avut succes în implementarea sa. A fost multă muncă și nu ar fi putut să o iubească mai mult nici dacă ar fi încercat.

ASK a fost forța ei motrice și a făcut-o o femeie bogată înainte de a împlini 18 ani. La aproape douăzeci de ani, putea să facă aproape orice își dorea. Revista era în cea mai mare parte digitală, dar putea fi achiziționată și în format printat de către cine dorea. În era instantului, digitalul vinde mai mult în comparație cu orice altă publicație tipărită. Își întoarse atenția către bărbatul din fața ei. Dacă își dorea ajutorul lui trebuia să fie mai bună la acest flirt. Și, ca să fie realistă, nu s-a priceput niciodată la asta.

- Deci, de la ce vine „S-ul”? întrebă el, chicotind ușor.

Oftă ușor pentru că ura cel de-al doilea nume pe care mama sa decisese să i-l dea. Inițialele i-au venit mai ușor doar datorită explicației. Amethyst recunoștea că nu i-a plăcut niciodată cel de-al doilea nume al său și, cu siguranță, nu se vedea schimbându-și opinia prea curând.

- Solstice2, admise ea fără nicio plăcere.

El nu reacționă așa cum se aștepta ea la numele ei neconvențional. În schimb, abordă o direcție complet diferită și își arătă propria fire iscoditoare. Un zâmbet molipsitor îi apăru pe chipul frumos în timp ce răspunse:

- Asta e foarte interesant. Mama ta a dat dovadă de creativitate când te-a numit astfel. Ai surori? Îmi pare rău dacă e prea personal, dar eram curios dacă a putut ține pasul cu standardele înalte pe care și le-a setat.

Amethyst își clătină ușor capul înainte și înapoi, amețită de fascinantele oceane albastre-verzi ale ochilor lui în care se pierduse.

- Din păcate, sunt singură la părinți. A devenit clar pentru mama mea că nu va putea crea un alt copil la fel de perfect ca și mine, așa că a abandonat ideea. De ce să mai încerci când ai obținut deja perfecțiunea?

Să fie sinceră, mama ei era foarte nestatornică; în plus, nu voia să explice tendința mamei sale pentru exagerare, lucru care o făcea adesea pe regina declarată a dramei să arate bine prin comparație.

- Nu pot spune că a greșit în această privință, până în prezent tot ce văd este ideal.

- Ce pot să spun? Sunt destul de aproape de perfecțiune. Gura ei nu putu rămâne închisă, iar gândurile i se revărsară înainte să poată gândi altfel. Această călătorie s-ar putea dovedi a fi destul de distractivă. Cu condiția ca mama ei să nu vină pe neașteptate și să o strice. Lyoness Keane avea probleme cu statul într-un singur loc mai mult timp.

- Mama ta trebuie să fi fost nemaipomenită dacă are o fată așa drăguță ca tine. Buzele lui se strânseră puțin ca și cum se lupta să nu râdă.

Comentarii de genul ăsta merg doar pentru a arăta cum aparențele pot fi înșelătoare. În copilărie a avut atât de mulți „tați” încât nu l-ar recunoaște pe cel adevărat dacă l-ar vedea. Lyoness se „îndrăgostea” adesea de primul bărbat care îi acorda atenție. Știa că mama ei nu avusese sentimente puternice pentru niciunul dintre bărbații din viața sa. Ei doar au jucat un rol în a o ajuta să scape de singurătate. Așa că, atunci când se enervau, o lua pe Amethyst și se mutau pe pășuni mai verzi. Din păcate, pășunile nu au devenit niciodată mai verzi. Așa că, în final, Amethyst nu avea rădăcini și nu aparținea niciunui loc.

- Mmm, da, mama este frumoasă. Asta nu fusese o minciună. Lyoness Keane era superbă și ar fi putut fi model dacă și-ar fi ales acest drum în carieră. În schimb, a vrut să fie răsfățată și a găsit bărbați bogați care să aibă grijă de ea.

- Sunt sigur că este, răspunse el, păstrându-și tonul prietenos. În regulă, hai să te înregistrăm. Apăsă pe câteva taste pe computerul aflat în fața lui, după care își ridică privirea și spuse:

- Trebuie să întreb, ai vreo poreclă? Amethyst este un nume destul de lung.

- Nu, întotdeauna a fost Amethyst. Poate că ar trebui să aibă o poreclă, gândi ea, dar asta ar implica să aibă prieteni care să o folosească. Însă numărul mare de deplasări nu au ajutat-o în acest sens. După un timp, a încetat să mai încerce și a devenit retrasă. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a putut să creeze această revistă la o vârstă fragedă. Nu făcea ceea ce copiii obișnuiți făceau și a ajutat-o să uite cât de singuratică poate fi viața ei.

El îi zâmbi și îi făcu cu ochiul în timp ce mai apăsa câteva taste.

- Va trebui să remediem asta cât timp stai la noi. Își încreți sprâncenele în timp ce studia ecranul calculatorului. Aaa, aici era. Văd că vei sta la noi câteva săptămâni. Dacă rămâi fără lucruri care să te destindă, te poți întoarce să mă vezi.

Ochii lui Amethyst se măriră la cuvintele lui. Cumva i-a făcut avansuri? Nimeni nu mai flirtase cu ea atât de deschis înainte. Flirtul ei anterior păru stângaci și ciudat. Oare voia să vadă unde ar putea duce asta? Nici nu-și amintea când a mai fost vreodată atât de atrasă de vreun bărbat înainte. Era aproape prea frumos încât o durea să îl privească. După câteva minute de liniște, el începu să turuie, aducând-o înapoi în prezent.

- Vreau să spun că am trăit aici toată viața și probabil știu mai multe despre atracțiile locale decât a-i găsi pe un site web. Doamne, o dau în bară! Bună, sunt Cooper și mi-ar plăcea să petrec ceva timp cu tine cât ești aici.

Cât de adorabil e faptul că a crezut că trebuie să se explice. Amethyst îl plăcu instantaneu și se gândi că îi va plăcea să îl cunoască mai bine. Îi aruncă un zâmbet liniștitor:

- Încântată de cunoștință, Cooper. Of, era o nebunie... Sunt Amethyst, dar deja știi asta. Oare ce ar mai putea face pentru a părea și mai împrăștiată? Aș putea primi acum cheia de la camera mea?

El o ținea strâns în palma sa. Dacă a ghicit corect, Cooper nu ar fi vrut să o lase să plece. Se uită în jos la mâna sa și mormăi cu uimire, dregându-și vocea:

- Ooo, da, probabil că asta ar ajuta. Stai în camera 13. Este la etaj, în capătul holului. Apoi îi întinse cheia și îi arătă spre scara deschisă de lângă coridor.

- Mulțumesc, răspunse ea în timp ce el îi înmână cheia.

- Sper să ai o ședere plăcută! și o privire dezamăgită îi umbri ochii.

Oricât de mult își dorea să-l cunoască mai bine, nu voia să-i ofere o impresie greșită. Nu voia să se arunce în brațele oricui. Se respecta prea mult ca să se lase să cadă în fața primului bărbat frumos care reușise să îi facă inima să bată mai tare. Amethyst Keane nu va fi o femeie ușoară, iar dacă va decide să meargă mai departe cu el... atunci va fi o decizie atent gândită. A fost drăguț și chiar ar fi avut nevoie de ajutorul lui mai târziu, așa că i-a oferit o speranță de care să se agațe.

- Poate că o să profit de oferta ta.

- Ooo? își ridică el sprâncenele de curiozitate.

- Mă voi întoarce la tine mai târziu după ce mă voi odihni. Cu aceste cuvinte, ea se întoarse lăsându-l să o aștepte. Amethyst se opri și privi de-a lungul camerei principale, decorată cu multă pricepere. O canapea mică și două scaune de pluș flancau o măsuță aflată în fața unui șemineu decorat cu marmură. Marmura de-a lungul coloanei șemineului prezenta sculpturi detaliate. Ar fi vrut să își treacă degetele peste ele și să studieze fiecare fațetă, însă poate altădată. Lucruri mai presante trebuiau făcute înainte ca ea să se poată lăsa pradă capriciilor la întâmplare. Întorcându-se, își îndreptă atenția către Cooper și îi zâmbi înainte de a păși pe scară. Ajunsă la baza scărilor, se întoarse și îi întâlni din nou privirea.

- Da, nici eu nu mă satur să te privesc, gândi ea. După care îi aruncă un zâmbet rapid înainte de a spune:

- Am uitat să întreb: unde aș putea găsi un loc bun pentru a mânca?

Un zâmbet strălucitor i se formă pe față de parcă ar fi câștigat cel mai mare premiu din viața sa. Farmecul lui Cooper ieși la iveală dintr-un zâmbet de un milion de wați. Amethyst își înclină capul și se gândi din nou cât de greu îi este să aștepte să-l cunoască mai bine.

- Sunt doar câteva locuri în oraș unde a-i putea să mănânci. Probabil ai trecut deja pe lângă ele în drumul tău încoace. Este un mic restaurant italian care face pizza și paste excelente. Se numește „La Giovanni”. Iar dacă vrei ceva mai tradițional, de exemplu un burger, atunci îți sugerez să mergi la North Point Café.

Hm, asta este chiar o selecție mai mare decât ar fi crezut. Dădu din cap spre el și spuse:

- Mulțumesc!

Fața lui Cooper deveni abătută atunci când nu primi nicio invitație de a o însoți în cercetările ei:

- Nicio problemă.

El trebuie să fi presupus că ea îl va invita să i se alăture. Poate într-o altă zi, căci azi nu se simțea pregătită pentru companie. Avea nevoie de timp să proceseze totul și să își facă un plan. Se întoarse spre scări și urcă până în vârf. Fiecare pas pe care îl făcea o ducea mai aproape de camera care urma să-i fie casă pentru următoarele săptămâni. Până acum, această vacanță a fost în topul listei ei de locuri preferate vizitate vreodată. Așa că spera ca ea să se ridice la așteptările sale.

1 Un joc de cuvinte pornit de la englezescul „ask” (a cere)

2 În traducere „Solstițiu”

CAPITOLUL 2

Amethyst se apropia de scările care duceau către camera sa. Cooper nu putea să o mai vadă nici dacă ar fi încercat. Îi mulțumi în gând îngerului lui păzitor pentru că a adus-o la pensiunea familiei sale. Niciodată nu îi mai trecuse pragul o femeie atât de frumoasă. Fața ei familiară îl lăsase mut de uimire încă de la început, făcându-l să-și găsească cu greu cuvintele. Când și-a ridicat privirea și a văzut-o pentru prima oară a crezut că probabil își imaginează. Părul ei în bucle întunecate i se revărsa pe umeri. Ochii ei strălucitori de un verde măsliniu îl ținură captiv câteva secunde. Privind-o, se întrebă dacă nu cumva pensiunea lui era bântuită, după cum susțineau legendele locale. I-au trebuit câteva secunde să-și amintească să vorbească. S-a simțit extaziat când a realizat că în fața lui stă o femeie în carne și oase, și nu o născocire a imaginației lui. Ea semăna prea mult cu cineva despre care toată lumea credea că a murit cu mulți ani în urmă, datorită frumuseții sale nepământene. Amethyst Keane era o enigmă și el intenționa să-i descopere toate secretele. Norocul lui era că ea va rămâne în oraș câteva săptămâni, ceea ce-i oferea timpul necesar pentru a studia pe deplin totul despre ea.

Ușa pensiunii se deschise. Cooper își ridică privirea și îl văzu pe cel mai bun prieten al său, Benjamin Anderson, pășind înăuntru. Amândoi s-au născut și au trăit în North Point toți cei 21 de ani ai lor. Fiecare a moștenit o parte din afacerile familiei sale. Niciunul nu a mers la facultate pentru că familiile lor aveau așteptări care nu includeau și acea cheltuială suplimentară. Cu toate acestea, Cooper urmase niște cursuri online. Oare cum se așteptau ca el să conducă o pensiune fără vreo cunoștință reală despre cum să facă asta și cum să producă profit? Familiile lor se bazaseră prea mult pe el pentru a menține această afacere. Prietenul său era într-o situație similară, însă el nu a arătat niciodată vreun semn că și-ar fi dorit să își continue studiile.

Ben se îndreptă spre biroul de recepție și se aplecă peste el.

- Hei, Coop, poți să pleci de aici ca să ieșim cu barca?

Cooper dădu din cap.

- Mi-aș dori să pot, dar am multe de făcut aici. Azi e ziua liberă a Oliviei, așa că sunt de serviciu toată noaptea. Poate putem ieși mâine. Știi că tata nu mai vine pe aici.

Benjamin se încruntă înainte să spună:

- La naiba. Ce aiurea. Ar fi fost distractiv. Nu am avut ocazia să ies anul acesta cu barca. Munca m-a omorât. În sfârșit, am o noapte liberă, iar cel mai bun prieten al meu nu se poate aduna.

Familia lui Ben deținea singura firmă de construcții din oraș. Nu trecea nicio zi fără să aibă un flux constant de lucrări de finalizat. Perioada anului sau anotimpul nu contau pentru că aveau multe lucrări de făcut în împrejurimi. Aveau atât de multe contracte încât deseori făceau cu greu față cerințelor. Din fericire, Anderson Construction avea mai mulți angajați pentru a-i ajuta cu volumul de muncă. Ben era cel mai tânăr dintre cei cinci frați și fiecare dintre ei jucase un rol în conducerea companiei de construcții. Cu toate acestea, fiind mezinul familiei, uneori acționa puțin răsfățat.

Cooper și Ben erau prieteni încă de la grădiniță. Personalitatea narcisistă a lui Ben devenise atât de înrădăcinată în simțurile lui Cooper încât nici nu o mai observa. El era o reprezentare completă a expresiei: „Eu, perfect? Absolut. Ar trebui să te obișnuiești cu asta.” Ben întotdeauna își găsea timp liber pentru a se relaxa. Cooper nu-l putea învinui. Erau tineri și ar trebui să aibă parte de câteva momente de plăcere. Iar Ben probabil că avea nevoie de ceva timp liber în această perioadă a verii. A fost cea mai aglomerată perioadă a anului…

Cu toate acestea, Cooper avea responsabilități și nu putea „scăpa” de ele așa cum sugera atât de succint Ben. Nu era nimeni care să se ocupe de pensiune dacă el ar fi lipsit. Să petreacă puțin timp pe lac cu cel mai bun prieten al său suna încântător, dar, din păcate, asta nu avea să se întâmple. Indiferent cât de lingușitor era Ben, asta nu schimba faptul că el, Cooper, era singurul care se putea ocupa în prezent de primirea oaspeților la pensiune. Nu era sigur că ar fi mers nici dacă ar fi putut. Nu acum când Amethyst Keane era unul dintre cei mai noi oaspeți. Ea era noua lui obsesie și voia să fie disponibil dacă ea se decidea să-i accepte oferta.

- Aș vrea să pot, spuse el aruncându-i lui Ben cel mai bun zâmbet de scuze. Am prea multe de făcut.

- Oare când am crescut și am devenit ca părinții noștri? întrebă Ben, lăsând dezgustul să-i răzbească din voce.

- Chiar după liceu am luat taurul de coarne. Cooper chicoti. Trebuia să râdă sau s-ar fi sfărâmat în bucăți. Nu își ura viața. Doar că... uneori și-ar fi dorit să fi avut și alte opțiuni.

Ben dădu din cap cu repulsie.

- Avem 21 de ani și simt că trăim și respirăm acest oraș și toate așteptările pe care ni le aruncă. Mă gândesc să plec.

- Nu, nu poți. Nu ar mai fi la fel pe aici fără tine. O mișcare îi atrase privirea lui Cooper și se întoarse să vadă ce poate fi.

Amethyst coborâse scările ținând în mână o mică poșetă. Buclele ei de abanos fuseseră ridicate într-o coadă dezordonată, însă câteva fire scăpaseră din strânsoare și acum i se revărsau delicat pe obraji. Purta o pereche de ochelari de soare pe cap și era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurți albi și un top verde de aceeași culoare cu a ochilor ei. Se uită în sus la Ben și la Cooper și zâmbi. Zâmbetul ei atrăgător îl ameți pe Ben la fel cum îl amețise și pe Cooper când a văzut-o prima dată. Amethyst nu știa, însă îi avea pe amândoi la picioarele sale. Cooper se ridică de la biroul recepție și o întrebă când se apropie:

- Pleci să explorezi minunatul nostru oraș?

- O, da, abia aștept să-i aflu toate secretele, spuse ea clătinând din cap cu entuziasm.

Cooper rânji înainte să spună:

- Asta-i tot? Ei bine, asta înseamnă că ar trebui să te văd întorcându-te în cinci minute. Nu-i așa, Ben?

Ochii lui Ben rămăseseră larg deschiși de uimire. Dacă nu și-ar fi cunoscut mai bine prietenul, Cooper ar fi crezut că Ben nu mai văzuse niciodată o femeie frumoasă înainte. Voia să se ducă la el și să-l lovească peste ceafă. Poate că ar trebui să-și dea frâu liber impulsului...

- Poftim? spuse Ben, fără a-și putea lua privirea de la Amethyst.

Cooper dădu din cap cu neîncredere. Imediat ce Amethyst ar fi plecat, plănuia să aibă o discuție serioasă cu prietenul său cel mai bun. Prieten sau nu, în niciun caz nu avea să-i permită să pătrundă în ceea ce el considera ca fiind teritoriul său. Voia să lovească cu pumnul în biroul de recepție și să-și revendice dreptul ca un copil. Îi plăcea foarte mult Amethyst și nu voia ca Ben să strice vreo șansă de a o cunoaște mai bine. Pentru moment, se mulțumi să-l aducă pe Ben cu picioarele pe pământ și să detalieze subiectul conversației.

- Secretele orașului. Nu ar trebui să-i ia mult timp să le descopere, spuse Cooper rar astfel încât acestea să poată ajunge și la creierul prietenului său.

Ben își ridică sprâncenele și se holbă la el. Apoi se scărpină în cap, privindu-l de parcă și-ar fi pierdut mințile.

- Ce secrete? Ai căzut și te-ai lovit la cap?

Amethyst râse și zise:

- Ei, fiecare oraș are secretele sale. Trebuie doar să știi la cine să apelezi.

- Păi, cum ai putea știi asta când ești o străină? Cooper nu înțelese prea bine ce voia ea să insinueze.

Amethyst ridică din umeri:

- Nu știu. Cel puțin nu încă. Nu am întâlnit pe nimeni decât pe tine – iar tu presupun că ești un prieten. Deși nu-i știu încă numele, spuse ea așteptând ca el să facă prezentările.

Cooper nu voia cu adevărat să i-o prezinte lui Ben. Poate că era un prieten oribil, dar îl cunoștea prea bine pe Ben și nu îl deranja. După cum se prezenta situația, chiar voia să aibă o discuție în privat cu Ben și avea nevoie ca Amethyst să plece. Era deja târziu să explice cum stau lucrurile cu cel mai bun prieten al său. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Nu-i plăcea să-și ucidă prietenul din copilărie pentru că a fost intruziv. Pentru moment trebuia să pară mai puțin nepoliticos decât se simțea.

- Acesta este cel mai bun prieten al meu, Ben Anderson. Ben, ea este Amethyst Keane. A venit în oraș în după-amiaza asta.

În cele din urmă, Ben păru că își limpezește creierul în timp ce îi zâmbea lui Amethyst. Îi întinse mâna pentru ca ea să i-o strângă în semn de salut.