- -
- 100%
- +
Marea Decolare era un eveniment secvențial. În calitate de câștigător al Vânătorii anterioare, Ambic Jusser a primit onoarea ceremonioasă de a fi primul care va pleca. Pentru familia DeVrie, datorită reputației de lungă durată a lor în Vânătoare, le-a fost alocat cel de-al doilea loc de plecare. Ordinea exactă nu avea niciun efect asupra concursului, deoarece niciunul dintre concurenți nu ar fi primit informații despre primul obiect până când toate navele nu ar fi ajuns pe orbită. Dar, dacă toate navele ar decola deodată ar fi un eveniment catastrofal pentru Societatea înnebunită de status social, deci Marea Decolare era soluția perfectă.
Cu cincisprezece minute înainte de începerea decolării, ochii ascuți ai lui Vini au văzut ceva pe ecranul trivid. − Priviți acolo.
Bred și Tyla i-au urmărit privirea. Treizeci și cinci de metri mai jos, o figură singuratică alerga prin mijlocul formelor ascuțite ale navelor. Se apropia de Honey B și, pe măsură ce se micșora distanța au putut să vadă că purta ceva. Flutura din mâini și striga, dar microfoanele de intercom nu erau suficient de sensibile pentru a permite oamenilor din interior să audă ceea ce spune el.
− Nu știu cine este, continuă Vini tărăgănând sarcastic vocea, − dar e clar că are tendințe suicidare. Dacă rămâne acolo când începe decolarea, va fi prăjit de viu.
− Pare că încearcă să ne spună ceva, observă Bred. − Știe cineva cine este?
Tyla se încruntă și se uită în depărtare. − Da, spuse ea dezamăgită. − Este un android care a reușit să intre și el în Vânătoare. Johnathan R, cred că-i numele lui.
− Mă întreb, ce vrea de la noi? cugetă Vini.
Androidul ajunsese la macaraua de lângă Honey B și începu să urce prin gravtub. − O să aflăm dintr-un minut într-altul, spuse Bred. Și începu să se desfacă din centuri. − Ar fi mai bine să merg jos să-l las să intre.
− Ești nebun, exclamă Tyla. − Sunt mai puțin de cincisprezece minute până la decolare.
− Păi, dacă domnul R își poate risca viața trecând prin acest câmp minat într-un moment ca ăsta, cel puțin pot să aflu ce crede el că e atât de important de discutat. Bred deschise ușa din spatele cabinei și se strecură în jos prin Miez spre Camera Desenelor.
A ajuns aproape de-odată cu sunetul soneriei ecluzei. Deschizând trapa exterioară, îl privi pe vizitator. Androidul era îmbrăcat de asemenea într-un combinezon spațial, gri simplu peticit în mai multe locuri. Cam ponosit, dar e un tip care arată destul de plăcut, se gândi Bred. Dar de când am început să mă întreb cum arată un android? − Bună, spuse el cu voce tare. − Cărui lucru îi datorez onoarea acestei vizite?
− Eu... eu am ceva pentru doamna deVrie, se bâlbâi androidul. Arăta vizibul stânjenit, schimbându-și nervos greutatea de pe un picior pe celălalt.
− E ocupată acum, se pregătește pentru decolare. Eu sunt fratele ei. Dacă îmi dai mie orice chestie ai avea pentru ea, o să mă asigur că o s-o primească.
Androidul a ezitat un moment, apoi scoase un buchet de flori. Și erau flori adevărate; Bred își dădu seama de asta prin subtilitatea parfumului lor. − Acestea sunt pentru ea, spuse Johnathan. − Ca și scuze. Spune-i că îmi pare rău pentru felul în care s-au petrecut lucrurile aseară. Nu am avut nicio dorință să o insult sau să-i rănesc sentimentele. Doar că uneori devin un pic prea superemoționat.
Bred luă buchetul. Androidul se întoarse brusc și se întoarse în jos prin gravtub. Bred se holbă buimac la flori preț de câteva secunde, apoi urcă din nou prin Miez până la Sectorul de Control.
− Ei bine, despre ce era vorba? întrebă Vini în momentul în care el își făcu apariția în cameră.
− A venit să livreze ceva, răspunse Bred. El a aruncat ușor buchetul în poala surorii lui. − Asta. Buchetul ăsta e pentru tine.
Tyla a reacționat ca și cum i-ar fi aruncat o cutie de gândaci Dijenese. − Nu vreau nimic de la creatura aia.
− De ce nu? Florile adevărate se găsesc greu zilele astea.
− De ce ți-ar aduce flori un android? întrebă Vini, stârnită de un sentiment pervers de curiozitate.
Fața Tylei se făcu de un roșu aprins. Ea aruncă florile în grabă și acestea ajunseră pe peretele din spate al cabinei. − Cum ar trebui să știu de ce un andro face anumite lucruri?
− A zis că sunt drept scuză, a adăugat Bred, mai mult pentru a-i alimenta focul lui Vini decât pentru a-și edifica sora. − Nu a vrut să te insulte sau să-ți rănească sentimentele.
− Ce s-a întâmplat între tine și acel android? o împunse Vini pe Tyla.
Tyla voi să se topească pe podea. − Nimic. Nimic. NIMIC!
Până în acest moment, cei patru ofițeri de Operațiuni de Zbor au ignorat cele ce se întâmplau în spatele lor, concentrându-se asupra activității de a conduce nava. Acum, totuși, deranjul a scăpat de sub control. Căpitanul Kirre se întoarse pentru a privi încruntată spre pasageri. − Îmi doresc liniște în timpul procedurii de pre-decolare.
− El a mai spus, a continuat Bred fără milă, că-i pare rău pentru felul în care s-au petrecut lucrurile. Câteodată poate deveni puțin superemoționat.
− Ce ți-a făcut? Vini era acum foarte prinsă.
De data aceasta, Tyla a depășit roșeața normală și a trecut mult în gama infraroșu. Căpitanul Kirre i-a venit pe neașteptate în ajutor, urlând: − GURA!
Toate activitățile din cameră s-au oprit. Luuj îi privi un moment pe nelegiuiți, apoi spuse: − Maestre deVrie, nu pot opera această navă cu astfel de distrageri. Dacă doriți să decolați după program, va trebui să mențineți liniștea în timp ce sunt efectuate operațiunile de zbor.
− Îmi pare rău, Luuj, se scuză Bred în timp ce își trăgea din nou centurile. − Tu ești șefa. Aruncă repede o privire la stânga. Vini dădea pe afară de o curiozitate abia reținută. El zâmbi.
La sol, putu să-l vadă pe Johnathan R alergând înapoi spre propria sa navă răblăgită, ajungând la ea și urcând înăuntru doar cu câteva minute înainte de începerea Marii Decolări. Bred clătină ușor capul cu gândul la gestul melodramatic al androidului.
Momentul Marii Decolări a sosit. La o jumătate de kilometru mai încolo, nava lui Jusser, mică, elegantă și construită pentru viteză, se ridica ușor în aer. Nu făcea nici rotocoale de flăcări, nici vuiet puternic, nici vibrații tumultoase care să scuture pământul. În schimb, motoarele gravitaționale păreau să ridice vasul ca săgeata de dart fără efort înspre cer.
Seninătatea scenei era doar un efect vizual. Dacă ochiul uman ar fi putut detecta radiațiile de pe părțile extreme ale spectrului electromagnetic, spectatorii ar fi putut asista la o scenă de o violență incalculabilă. O întrepătrundere incredibilă ale forțelor gravitaționale, magnetice și electrice avea loc în interiorul contracurentului lui Hermes. Orice creatură vie capturată în acest câmp ar arde într-o fracțiune de secundă. Orice dispozitiv mecanic s-ar deforma sau topi. Erau multe povestiri despre oameni și mașini prinse accidental înun contracurentul unei nave spațiale, și toate erau pe departe de a fi plăcute.
Lui Hermes i-a luat două minute ca să dispară în cerul azuriu. Apoi a fost rândul lui Honey B. Căpitanul Kirre a acționat un întrerupător și generatoarele artigrav au prins viață vuind liniștit. Printr-un paradox ciudat al fizicii, era necesar să se creeze o gravitație artificială de doi G în interiorul navei pentru a se putea genera un câmp antigravitațional în afară. Ocupanții cabinei au fost apăsați mai adânc în fotoliile lor. Când Nezla a anunțat că câmpul intern s-a acumulat suficient, Luuj a activat un alt comutator. Pământul de afară rămânea ușor în urmă pe când albastrul cerului se întuneca treptat. Femeile din Operațiunile de Zbor își țineau privirea lipită de consolele lor; nu-și permiteau să fie hipnotizați de panorama schimbătoare cât timp aveau încă de lucru.
Sora, monitorizându-și consola, a anunțat în cele din urmă că orbita lor a fost atinsă. Căpitanul Kirre a oprit motorul. Nezla, monitorizând echipamentele, a confirmat o clipă mai târziu că motorul extern a fost într-adevăr oprit, și că acum se putea dezactiva câmpul artigrav. Luuj a atins din nou comutatorul, oprind câmpul din interior, cu excepția acelor porțiuni ale navei unde artigrav-ul era permanent activat.
Schimbarea era bruscă. Cu o secundă mai devreme, pasagerii lui Honey B erau presați de o accelerație de doi G, iar în următoarea, erau complet fără greutate. Arcurile din fotoliile de accelerare au exercitat o ușoară împingere înainte și toată lumea se mișcă ușor în față ținuți de centurile lor.
Acum, că erau în spațiu și operațiunile de zbor au încetat, Vini nu-și mai putu abține curiozitatea. − Ce s-a întâmplat între tine și androidul ăla? o descusu pe Tyla.
Cu lacrimi în ochi, Tyla se încurcă în chingile care o țineau legată de fotoliu. − Lasă-mă în pace! Strigă ea. Ridicându-se din fotoliu se bâțâi amețită prin cameră, în timp ce levitația îi exagera fiecare încercare sălbatică de a se îndrepta. Pereții ca de planetariu o făceau prea ușor să creadă că ar putea să plutească în derivă pentru totdeauna în acel vid și ea intră în panică. Mai mult de panică decât cu voia, mâna lovi placa touch a ușii. Fornăind nebunește, ea a roit-o înapoi spre cabina ei.
Vini se uita perplex la fețele tovarășilor ei. − Am spus ceva ce nu trebuia?
Au fost necesare aproape patru ore pentru a se finaliza Marea Decolare, iar Johnathan R a fost, normal, ultima nava care a decolat. Dar, în cele din urmă, și el a ajuns pe o orbită staționară în jurul planetei Huntworld și toți participanții s-au întors spre Arbitrii lor pentru a afla care ar putea fi primul element de pe listele lor.
Tyla nu s-a întors în Sectorul de Control și Bred începu să-și facă griji. Afacerea cu androidul trebuie că a rănit-o profund, își spuse el. Vânătoarea asta înseamnă enorm pentru ea și, în mod normal, nu ar fi pierdut un moment ca acesta.
Arbitrul, care a trecut prin întreaga procedură a Marii Decolări așezat placid în fotoliul de accelerare nepotrivit pentru el, a început brusc să țăcăne. − În conformitate cu articolul IX secțiunea 12, sunt acum împuternicit să dezvălui coordonatele primei voastre destinații.
Sora era pregătită cu un stilus în mână. − Haide, spuse ea.
− 1.021; 0.2471; 0.6735; 7; 6.2913; 0.10194; epoca curentă. A doua planetă. Sora își scoase tabelele aproape înainte ca robotul să termine, verificând ecuațiile pentru a calcula un traseu de aici până acolo.
Robotul a continuat: − Planeta a primit numele comun de Lethe. Elementul pe care trebuie să-l obțineți este un Vis.
Capitolul 3: Un Vis din Lethe
Deși nu au inventat niciodată și nu au renunțat în mod deliberat la mijloace de transport autopropulsate - sau poate din cauza acestei anomalii - Letheienii au cultivat atât artele cât și științele observaționale, sociale și psihologice. Toate centrele lor urbane erau mici - nici unul cu o populație mai mare de o sută de mii de locuitori, cele mai multe sub zece mii - și erau planificate pentru maximum de confort fizic și psihologic. Străzile largi și parcurile frumoase caracterizau designul civic. Arhitectura Letheană era o minune a perfecțiunii; casele erau construite să dureze nu secole, ci milenii. Și chiar în aceste case, Natura nu a fost uitată, pentru că aproape fiecare casă avea grădina sa pe acoperiș, precum și multe ferestre pentru a lăsa să intre lumina soarelui dar și o curte largă pentru a separa casele una de alta. Nimeni nu se putea simți înghesuit într-un oraș Lethean.
Lethe ar fi putut fi exemplul utopic cel mai perfect din galaxia cunoscută, dacă oamenii ei nu ar fi comis suicid rasial...
-Gan Spols
Cea mai bună dintre toate lumile posibile
− Măi frate, ce bine e să fii din nou în spațiu, proclamă Nezla, întinzându-se viguros. − Urăsc gravitația.
− Ceea ce urăști, spuse Sora, sunt sutienele. Ea plutea într-un colț al Camerei Rec, cu ochii închiși și aparent adormită, dar nu chiar în întregime ieșită din conversație.
− Presupun, răspunse Nezla, − că încerci să faci o virtute din lipsa echipamentului.
− Dacă aș fi fost Sora, spuse Vini de pe masa de joc, − m-aș țâțâi complet la această remarcă…
Căpitanul Kirre a apărut în Camera Rec chiar în acel moment și a oprit reluarea învrăjbirii cu substrat prietenos. − Credeam că v-am dat la amândouă îndatoriri de penalizare.
− Am înțeles, căpitane, spuse rezervată Nezla.
− Atunci la muncă, amândouă. Mă aștept să văd Sectorul III strălucind mâine până la ora 13:00. Cei doi infractori au părăsit Camera Rec, Nezla într-un nor de frustrare și Sora, cu neobosita ei acceptarea liniștită.
Huntworld era la două ore în spatele lor, Lethe la nouă zile de aici înainte. Cu puține lucruri ce puteau merge rău în hiperspațiu, echipajul își intra în rutina obișnuită de plictiseală relaxată.
Luuj s-a întors spre angajatorul ei. − Mai aveți nevoie de serviciile mele?
Bred îi aruncă o privire superficială, căci era prea îngrijorat de soarta sorei lui pentru a putea fi interesat de orice altceva. − Nu acum.
− Atunci o să fac primul cart. Ea se împinse în perete și se repezi spre ușă. Chiar și în levitație, avea o trăsătură fermă care o diferenția de ceilalți.
Bred și-a îndreptat din nou atenția spre Vini. Doctorul plutea de cealaltă parte a lui peste masa de jocuri, folosindu-și imaginația hiperactivă în a crea scenarii ce-i distribuiau în rolurile principale pe Tyla și pe android. − Sau poate că au avut vreun fel de orgie, spune ea. − Vechii romani obișnuiau să facă sex cu sclavii lor; poate că petrecerea asta a fost un mare bairam de sex cu androizi...
Cu toată preocupările sale, Bred zâmbi. − Nu ai fost niciodată la una din sindrofiile astea. Eu am fost. Un singur lucru nu conțin, și anume orgii. Mă îndoiesc că măcar o singură emoție reală este permis să-i scape cuiva toată seara.
Vini nici măcar nu asculta. − Sex cu androizi, cugetă ea. Mă întreb dacă ar putea fi posibil. Știu că oamenii au construit roboți pentru asta. Androizii sunt material biologic; probabil că au toate echipările necesare. Nu ar trebui să fie nicio problemă. Mă întreb cum ar fi asta. Trebuie să verific.
Se întinse cu tot corpul ieșind din poziția ei relaxată plutitoare. Porțiuni transparente ale uniformei sale dădeau o priveliște deosebit de plăcută de urmărit. − Ne vedem mai târziu, șefu’, spuse ea, îndepărtându-se în masă pentru a se îndepărta. − Am ceva cercetare de făcut. Se năpusti cu nerăbdare afară din cameră.
Asta i-a lăsat pe Bred și Dru singuri. Când nu dormea sau când era în exercițiul funcțiunii, Dru putea fi găsită invariabil plutind singură cu un compupad într-un colț al Camerei Rec, gândindu-se și scriind. Dacă ar fi fost întrebată, ea ar fi răspuns că își compune Cântecele ei. În momentul ăsta însă, ea ținea buchetul ușor ofilit, pe care l-a lepădat atât de vehement Tyla, și îl examina cu o fascinație intensă. Bred s-a dus la ea. − Dru, Tyla mă îngrijorează.
Dru se uită în sus când el îi rosti numele, dar nu spuse nimic. Puse deoparte florile și și-a dedicat întreaga atenție lui Bred.
− Ceva a șocat-o cam tare aseară la petrecere. Era tot fluturatică și emoționată înaintea Balului, iar apoi azi dimineață era pe marginea prăpastiei. Mi-e teamă că nu am ajutat la ameliorarea chestiunii, tachinând-o. Acum s-a exilat în cabină pentru un motiv pe care nimeni nu îl înțelege.
Ochii lui Dru empatizau profund. − Voi cânta Cântul meu de Îngrijorare Suavă, zise ea.
Bred dădu din cap. − Sigur, fă asta. Între timp, cred că ar fi bine să merg să o înveselesc puțin. El înotă spre
ieșire, simțind cum îl urmărește privirea lui Dru tot drumul până la Miez.
El a plutit spre înainte din Sectorul IV până la cabinele de odihnă din Sectorul II. Ușa de la cabina Tylei era închisă, iar semnul roșu-galben de afară avertiza că artigravul era pornit. S-a orientat în mod corespunzător și a bătut ușor în ușă.
− Du-te, lasă-mă, răsună vocea Tylei dinăuntru. − Nu vreau să vorbesc cu nimeni.
Bred a intrat oricum. Simți o smucitură bruscă și o rafală de vânt, în timp ce păși din levitația Miezului în câmpul gravitațional artificial din cabina Tylei. A închis ușa în urma lui pentru a anula presiunile atmosferice și privi cu sens la sora lui.
Tyla era întinsă pe patul suprapus, cu fața îngropată în pernă. Se uită în sus la el și mârâi. − Nu sunt angajată cu salariu. Am dreptul la un pic de intimitate, nu-i așa?
− Ești sora mea mai mică și trebuie să am grijă de tine.
Tyla își șterse cu pumnul unele dintre lacrimile de pe față, apoi își sprijini tot corpul într-un cot. − Ajută-mă atunci, dacă tot ai venit aici doar să-mi reamintești că ești cu șaisprezece minute mai mare decât mine...
Bred se așeză ușor pe marginea micului birou construit în perete. − Nu, de fapt am venit să văd de ce ai pornit artigravul.
− Pentru că nu pot plânge ca lumea în levitație. Acum, lasă-mă în pace.
− Tocmai am atins miezul problemei, totuși. De ce plângi?
Ochii lor s-au întâlnit și, pentru o clipă, sufletul ei fu gol. − Sunt eu atât de diferită de ceilalți?
Întrebarea îl zăpăci pe Bred. − Nu sunt sigur ce vrei să spui.
− Nu sunt proastă, îmi cunosc reputația - cățea mică răsfățată, regină de gheață îngâmfată, secera balului. Am treizeci și trei de ani și nu m-am căsătorit niciodată. Oricine s-a căsătorit cel puțin o dată până la vârsta asta, chiar și tu. Eu ce am?
− Viața cu Barb a nu prea a semănat cu o căsătorie, zise Bred, cu colțurile gurii răsucite într-un zâmbet subțire. − Mai mult a fost un joc continuu de "crezi că poți face asta". Și să fim serioși dar mama și tata ne-au lăsat niște standarde destul de înalte cu care să comparăm căsătoria. Nu sunt mulți care să se potrivească cu ce au avut ei.
Ea privi din nou în derivă dar momentul special a trecut. − Nu-mi ești deloc de ajutor.
− Chiar vreau să fiu, Tilli. Povestește-mi despre Bal.
− Să nu mai folosi numele ăsta ridicol niciodată. Și cred că am fost destul de clară că nu vreau să discut despre asta.
− Tăcerea ta doar înrăutățește lucrurile, să știi. Lași oamenii să-și folosească prea mult imaginația. Vini reconstruiește în mintea ei tot felul de posibilități, inclusiv orgii între oameni și androizi.
− Bred, spuse Tyla cu dinții încleștați, − Vreau să o concediezi.
− Ăăă! Cine?
− Pe doctorița aia. Vreau să o concediezi imediat.
Acest lucru sună serios, se gândi Bred. − De ce ar trebui să fac asta?
− Pentru că mă irită, de aceea. Și o înnebunește și pe căpitan. În plus, îți cere întotdeauna să o dai afară, nu-i așa?
− Ăsta e doar un joc pe care îl jucăm noi. Nici unul dintre noi nu e serios. Și asta e nava mea - așa că voi ține pe salariu echipajul care îmi place mie.
− Ai spus că aș putea să conduc eu Vânătoarea.
− Desigur, a răspuns Bred, − pentru că nu dau doi bani pe aceste jocuri prostești pe care le joacă prietenii tăi din Societate. Dacă nu ar fi fost Vânătoarea de Comori, mama și tata ar mai fi încă în viață azi.
A văzut-o chircindu-se la acea lovitură necinstită. Am venit aici să o înveselesc, nu să o rănesc mai tare, își spuse el și imediat schimba tactica. − Dar tu ești responsabilă doar de Vânătoare. Încă plătesc salarii acestor femei. Și chiar dacă aș concedia-o, nu pot să o dau afară în hiperspațiu - ar trebui să o lăsăm undeva, și asta ne-ar abate mult timp din Vânătoare.
El zâmbi șmecherește. − În afară de asta, unde aș găsi un alt doctor în părțile astea care să fie la fel de bună să mă... consulte?
Fără voia ei, Tyla a lăsat să-i apară un zâmbet pe față. Făcu un efort real pentru a nu-și lăsa colțurile gurii să se ridice și aproape a reușit. − Bine, Bred, ai câștigat. Poate să rămână. Dar să n-o văd în față.
− Bine. Sper doar să nu te îmbolnăvești. Promiți să ieși din cabină cândva în următoarele câteva luni? Va fi destul de plictisitor aici, fără tine.
Tyla închise ochii pentru o secundă, îi deschide și se uită la fratele ei cu capul înclinat amuzant într-o parte. − Bruder mein, oftă ea, − sunt momente când chiar nu te înțeleg.
Bred se ridică și se îndreptă spre ușă. − Nici măcar să nu încerci, Tilli. Nu merit.
− Și nu-mi mai spune așa! Strigă ea pe când ușa se închise în spatele lui.
***
Bred avuse dreptate; lucrurile chiar au devenit plicticoase în cabina ei, cu doar două călătorii scurte în fiecare zi pentru a cere mesele gata pregătite de la Bucătărie, când era foarte probabil să nu fie nimeni altcineva pe acolo. Nu erau chiar atât de multe cărți pe care le-ar putea citi în biblioteca aparent nelimitată a lui Honey B. Nu erau chiar atât de multe holi-uri pe care le-ar putea vedea singură. Tyla deVrie era un animal social. Ea trebuia să interacționeze cu oamenii, chiar dacă singurii din jurul ei erau fratele și echipajul lui, în fața căruia se făcuse de râs așa de tare.
După patru zile de izolare, Tyla și-a părăsit cabina și a înotat în spate înspre Camera Rec, centrul activității sociale a navei. În mod surprinzător, camera era pustie, cu excepția lui Dru Awa-om-anoth, care plutea ca întotdeauna într-un colț compunându-și Cântecele ei.
Tyla se uită în jur. − Scuză-mă, Dru, dar unde sunt ceilalți?
− Căpitanul stă de cart în Sectorul de Control. Toți ceilalți sunt adunați în Teatru pentru un consiliu de război despre Lethe.
− Mulțumesc. Chiar înainte de a se retrage complet din sală, remarcă cum Dru își alocă din nou toată atenția compupadului.
Teatrul, proiectat pentru vizionările de grup ale holi-urilor din vasta biblioteca a navei, se afla imediat în fața Camerei Desenelor. Ușa era deschisă și Tyla o putea auzea pe Vini vorbind. Se opri și aproape s-a întors să meargă în camera ei. În cele din urmă, întărindu-și nervii pentru acest supliciu, a înotat în Teatru pentru a se alătura celorlalți.
− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Ei... A văzut-o pe Tyla intrând și se opri. Toți ochii s-au întors spre ușă, iar Tyla s-a simțit mai nervoasă chiar decât când a debutat cu mulți ani în urmă.
− Aș vrea să profit de această ocazie pentru a-mi cere scuze tuturor pentru comportamentul meu nepotrivit din Sectorul de Control zilele trecute, spuse ea încet. Tonul ei era hotărât; însă ochii ei refuzau să întâlnească alți ochi. − Am fost afectată de începutul Vânătorii, probabil mai mult decât mi-am dat seama. Sper că îmi veți permite să mă alătur discuției voastre.
− Desigur, spuse Nezla. − Toți mai dăm rateuri din când în când.
− Sunt încântat să te văd, spuse Bred, aranjându-și ochelarii pe podul nasului. − Ai promis să conduci Vânătoarea și nu eram sigur cum o să faci asta din cabina ta.
− Hai alături de noi, a invitat-o Vini. − Deși dacă ai mai fi lipsit încă o zi, aș fi câștigat piscina.
− Mulțumesc, spuse Tyla, ignorând comentariul lui Vini, în timp ce înota în încăpere. − Care era mai exact subiectul discutat?
− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Cei mai mulți experți sunt de acord că acestea au ucis Letheenii. Biblioteca navei are tot felul de materiale de cercetare, inclusiv un text de psihologie avansată, care vorbește despre cabine foarte detaliat - sau cel puțin cel mai detaliat posibil.
− Exploratorii au găsit aceste cabine în fiecare oraș important. Probabil că erau destul de populare. Multe dintre ele încă mai sunt funcționale - Letheenii ăștia construiau lucruri rezistente. Într-un anume fel, partea activă din aceste cabine induce vise în mintea celui dinăuntru. Letheenii erau stăpâni ai științei psihologice, așa că probabil știau totul despre minte - sau cel puțin suficient pentru a-l elibera de realitate.
− Singurul mod în care știm despre acest lucru, desigur, este din experiența directă. Primii oameni care au intrat în acele cabine au fost prinși în fanteziile induse. Nu au mai putut fi scoși din starea de vis. Au trebuit să fie hrăniți intravenos pentru o vreme, dar tot au murit. Asta s-a întâmplat, probabil, și cu Letheenii - s-au dus la cabine, s-au cuplat într-un Vis și au murit încet. Literalmente au visat până la moarte.
− Nu știau că cabinele îi vor ucide? întrebă Bred.