Dacă ar fi știut

Capitolul șase

În urma întâlnirii cu Comisarul Budd, Kate dăduse telefoanele necesare, cu scopul de a-și informa foștii superiori că a primit solicitarea lor de a le face o vizită. La telefon, nu i s-a oferit nicio informație și nici nu a vorbit cu cineva cu putere de decizie. Ca urmare, două secretare ghinioniste au primit câteva mesaje destul de nepoliticoase – un exercițiu care a ajutat-o să scape puțin de stres.

În dimineața următoare, la ora opt, a plecat din Richmond. Într-un mod straniu, era mai mult entuziasmată, decât emoționată. Se simțea ca o absolventă, care a fost plecată o perioadă de timp și acum mergea să își reviziteze campusul. În ultimul an, i-a lipsit Biroul extrem de mult și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă în acel mediu…chiar dacă urma să fie mustrată.

Își distrase atenția ascultând un podcast – sugestie făcută de fiica ei. Nu trecuseră mai mult de cinci minute de când Kate începuse să asculte podcast-ul, când a început să reflecte la ultimii ani din viața ei și să nu mai audă vocile comentatorilor. De obicei, nu era o persoană sentimentală, dar dintr-un motiv pe care nu l-a înțeles niciodată, avea tendința de a deveni nostalgică și gânditoare ori de câte ori pornea la drum.

Așadar, în loc să se concentreze asupra podcast-ului, s-a gândit la fiica ei – fiica ei însărcinată, care urma să nască în aproximativ cinci săptămâni. Copilul urma să fie o fetiță, care se va numi Michelle. Tatăl copilului era un bărbat destul de bun, dar, după părerea lui Kate, nu suficient de bun pentru Melissa Wise. Melissa, sau Lissa, cum Kate obișnuia să îi spună încă de când aceasta a început să se târască în patru labe, locuia în Chesterfield, o zonă aflată, de fapt, în Richmond, dar considerată diferită de cei care locuiau acolo. Kate nu-i spusese Melissei niciodată asta, dar acesta era motivul pentru care s-a mutat înapoi în Richmond. Nu era doar din cauza atașamentului său față de oraș, ci pentru că acolo era familia ei – locul unde avea să locuiască prima ei nepoată.

“O nepoată”, se gândea adesea Kate. “Când a crescut Melissa atât de mare? De fapt, când naiba am îmbătrânit eu atât de mult?”

Și de obicei, când se gândea la Melissa și la nenăscuta Michelle, își îndrepta gândurile spre soțul ei decedat. A fost ucis în urmă cu șase ani, împușcat în ceafă în timp ce plimba câinele noaptea. Portofelul și telefonul îi fuseseră luate și ea a fost chemată să identifice corpul în mai puțin de două ore după ce acesta plecase de acasă cu câinele.

Rana era încă proaspătă, dar, în cea mai mare parte a timpului, o ascundea bine. A părăsit Biroul cu opt luni înainte de vârsta oficială de pensionare. Dar după ce a împrăștiat cenușa lui Michael pe un vechi teren de baseball, aflat în apropierea casei lui din Falls Church, ea nu a mai fost capabilă să își dedice tot timpul, atenția și să se concentreze asupra muncii sale.

Poate că de aceea a fost atât de deprimată în ultimul an cu privire la faptul că și-a părăsit locul de muncă. A plecat cu luni de zile înainte de a fi nevoită să o facă, din punct de vedere legal. Ce i-ar fi putut oferi acele luni? Ce altceva ar fi putut să facă cu cariera ei?

Întotdeauna s-a întrebat aceste lucruri, dar nu a regretat niciodată. Michael merita toată atenția ei, cel puțin pentru câteva luni. De fapt, merita mult mai mult decât atât, dar știa că, chiar și în viața de apoi, nu ar fi putut să se aștepte să-și părăsească munca pentru prea mult timp. Ar fi știut că ea trebuie să depună mult efort pentru a jeli așa cum se cuvine – și acele fort însemna să lucreze literalmente la Birou atâta timp cât era capabilă, din punct de vedere emoțional, după moartea sa.

Era ușurată să descopere că, pe măsură ce se apropia de DC, nu se simțea ca și cum îl trăda pe Michael. Din punctul ei de vedere, moartea nu era sfârșitul; nu știa dacă asta înseamnă că Raiul este real sau dacă reîncarnarea este posibilă, dar nu avea nicio problemă cu faptul că nu știa. Ceea ce știa era că, indiferent unde se afla Michael, ar fi fericit să vadă că se îndrepta înapoi spre DC – chiar dacă urma să fie sever mustrată.

Dimpotrivă, mai mult ca sigur se amuza pe seama ei.

Acest lucru a făcut-o pe Kate să zâmbească. A oprit podcast-ul și s-a concentrat pe drum, pe propriile gânduri și cum, chiar dacă o dădea în bară, viața părea să aibă întotdeauna o natură ciclică.

Ea nu simți niciun val emoții atunci când a intrat pe ușile din față și în holul mare al sediului FBI. Dimpotrivă, era foarte conștientă de faptul că se simțea că și cum nu mai aparținea acestui loc – asemenea unei femei care își revizita vechiul liceu pentru a descoperi că acum holurile o fac să fie mai degrabă tristă, decât nostalgică.

Sentimentul de familiaritate a ajutat, totuși. În ciuda senzației de strămutare, în același timp, se simțea ca și cum nu a fost plecată o perioadă chiar așa de lungă. Merse de-a lungul holului, trecuse prin procesul de verificare, și se îndreptă spre ascensoare ca și cum a lipsit doar o săptămână. Chiar și spațiul închis al ascensorului era reconfortant, în timp ce o conducea spre biroul Directorului Adjunct Duran.

Când ieși din ascensor și intră în zona de așteptare a lui Duran, observă că în spatele biroului se afla aceeași secretară ca și în urmă cu un an. Deși nu s-au tutuit niciodată, secretara se ridică de la birou și se grăbi să o îmbrățișeze.

– Kate! Îmi pare atât de bine să vă văd!

Din fericire, și-a amintit numele secretarei exact la fix.

– Și mie, Dana, spuse Kate.

– Nu credeam că veți face față pensionării, glumi Dana.

– Mda, e foarte plictisitor.

– Ei bine, puteți intra, spuse Dana. Sunteți așteptată.

Kate bătu la ușa închisă a biroului. Și-a dat seama că până și răspunsul, oarecum morocănos, pe care l-a primit din cealaltă parte a ușii o făcea să se simtă în largul ei.

– E deschis, se auzi vocea Directorului Adjunct Vince Duran.

Kate deschise ușa și păși înăuntru. Era pe deplin pregătită pentru întâlnirea cu Duran. În schimb, nu se așteptase să vadă fața vechiului ei partener. Logan Nash îi zâmbi de îndată, ridicându-se de pe unul din scaunele aflate în fața biroului lui Duran.

Preț de un moment, Duran a stat deoparte pentru a le permite celor doi să își vorbească. Kate și Logan Nash s-au îmbrățișat prietenos. Lucrase cu Logan în ultimii opt ani de carieră. Deși era cu zece ani mai tânăr decât ea, își construia deja o carieră strălucită atunci când ea a plecat.

– Îmi pare bine să te văd, Kate, îi spuse ușor în ureche, în timp ce se îmbrățișau.

– Și mie, spuse ea. Inima i se mări și, își dădu seama încet că, indiferent de modul în care încerca să o ascundă, i-a lipsit extrem de mult această latură a vieții ei în ultimul an.

După ce s-au îmbrățișat, amândoi s-au așezat stânjeniți în fața lui Duran. În timpul petrecut împreună ca parteneri, au stat în același loc de nenumărate ori. Dar nu a fost niciodată vorba de probleme disciplinare.

Vince Duran inspiră adânc, iar mai apoi oftă zgomotos. Kate nu putea să își dea încă seama de gravitatea situației.

– Hai să nu ne învârtim în jurul cozii, spuse Duran. Kate, știi de ce ești aici. Și l-am asigurat pe Comisarul Budd că voi rezolva situația într-un mod foarte eficient. Acesta părea să nu aibă nimic împotrivă și sunt destul de sigur că întregul calvar cu tine aruncând un suspect de pe propria lui verandă va fi băgat undeva sub un covor. Totuși, ceea ce aș vrea să știu este cum ai ajuns pe veranda săracului om.

În acel moment știuse că orice conversație aspră pe care o așteptase, nu va avea loc. Duran era un monstru de om, având aproximativ 110 kilograme, din care majoritatea erau mușchi. La vârsta de douăzeci de ani a petrecut ceva timp în Afganistan și, deși nu a aflat niciodată tot ce făcuse acolo, existau o grămadă de zvonuri. Acesta văzuse și făcuse niște lucruri cu adevărat dure, lucruri care erau vizibile, de cele mai multe ori, în ridurile faciale. Dar astăzi, părea să fie binedispus. Se întreba dacă nu cumva acest lucru se datora faptului că nu mai era superiorul ei. Se simțea aproape ca și cum stătea de povești cu un vechi prieten.

Acest lucru a ajutat-o să-i spună despre uciderea lui Julie Hicks – fiica bunei ei prietene, Deb Meade. A început prin a povesti vizita făcută familiei Meade și cât de siguri păreau a fi soții Meade. Apoi, reluase scena de pe veranda lui Neilbolt, explicând cum totul a început printr-o auto-apărare, admițând că a întrecut, mai apoi, măsura.

Din când în când, Logan mai scăpa câte un chicot. Între timp, Duran era inexpresiv. Când terminase de vorbit, așteptase o reacție din partea lui și era confuză când văzuse că acesta a ridicat doar din umeri.

– Uite…din punctul meu de vedere nu este o problemă, spuse el. Deși ți-ai băgat nasul acolo unde nu-ți fierbe oala, tipul ăsta nu trebuia să te atingă – mai ales după ce i-ai spus că ești fost agent FBI. A fost o prostie din partea lui. Singurul lucru care mă pune pe gânduri este faptul că l-ai încătușat.

– Așa cum am spus deja…recunosc că am întrecut puțin măsura.

– Tu? întrebă Logan batjocoritor. Nu!

– Ce știi despre caz? întrebă Duran.

– Doar că a fost ucisă în propria ei casă, în timp ce soțul ei era plecat în delegație. Fostul iubit a fost singurul suspect, iar polițiștii l-au lăsat să plece destul de rapid. Mai târziu am aflat că avea un alibi solid.

– Nimic altceva? întrebă Duran.

– Nimic din ce mi s-a spus.

Duran dădu din cap, zâmbind apoi cordial.

– Deci, lăsând la o parte aruncatul bărbaților în toată firea de pe propriile lor verande, cum este să fii pensionară?

– Ca naiba, recunoscu ea. În primele câteva săptămâni a fost minunat, dar a devenit plictisitor rapid. Mi-e dor de slujba mea. Am început să citesc o grămadă de cărți despre crime reale. Mă uit la mult prea multe emisiuni polițiste pe Biography Channel.

– Ai fi surprinsă cât de des auzim asta de la agenți în primele șase, până la douăsprezece luni, de la pensionare. Unii dintre ei sună cerșind muncă de orice fel. Orice avem. Chiar și interceptări audio de căcat.

Kate nu spuse nimic, dar a dat din cap pentru a arăta că se identifica.

– Dar încă nu ai sunat, spuse Duran. Și ca să fiu sincer, mă așteptam să o faci. Nu credeam că o poți lăsa baltă atât de ușor. Și acest mic incident îmi dovedește că am avut dreptate.

– Cu tot respectul, spuse Kate, m-ai chemat aici ca să îmi dai peste mână sau ca să îmi scoți ochii că nu pot trece peste vechiul meu loc de muncă?

– Nici una, nici alta, spuse Duran. Ieri, după ce am primit telefonul de la Richmond, m-am uitat peste dosarele tale. Am observat că ți s-a cerut să depui mărturie la o audiere de liberare condiționată. Așa este?

– Așa este. E pentru cazul Mueller. Omucidere dublă.

– Este prima oară când ai fost contactată în legătură cu munca de când te-ai pensionat?

– Nu, spuse ea, fiind destul de sigură că acesta știa deja răspunsul. Asistenta unui agent m-a sunat cam la două luni după ce m-am pensionat pentru a-mi pune întrebări legate de un caz nerezolvat, la care am lucrat ultima oară în anul 2005. Câțiva dintre băieții de la înregistrări și de la cercetare m-au contactat de câteva ori în legătură cu metodologia folosită de mine la câteva cazuri mai vechi.

Duran a dat din cap și s-a lăsat pe spătarul scaunului.

– De asemenea, trebuie să știi că avem instructori la academie, care folosesc unele dintre cazurile tale mai vechi ca exemple pentru cursuri. Ți-ai lăsat amprenta aici în Birou, agent Wise. Și ca să fiu sincer, speram să fii unul dintre acei agenți care sunau ca să vadă cu ce ne pot ajuta, chiar și după ce s-au pensionat.

– Încerci să îmi spui că vrei să încep să vă ajut cu câteva cazuri atunci? întrebă Kate. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a nu da de gol speranța din vocea ei.

– Ei bine, lucrurile nu sunt așa de tranșante. Ne gândeam că avem nevoie de câte un agent sau doi, cu un trecut excepțional, pentru a lucra la cazuri nerezolvate. Nimic pe termen lung sau cu normă întreagă, ține minte. Și atunci când am discutat despre asta, numele tău era singurul care continua să tot apară. Acum, înainte să devii prea entuziasmată, te rog să ții minte că acest lucru nu se va întâmpla de îndată. Încă vrem să te mai relaxezi puțin. Ia-ți niște timp liber. Timp cu adevărat liber.

– Pot să fac asta, spuse Kate. Mulțumesc.

– Nu-mi mulțumi încă, replică Duran. Ar putea dura și câteva luni. Și mi-e teamă că va trebui să revoc oferta dacă te întorci acasă și începi să bați bărbați, mult mai tineri decât tine, pe verandele caselor lor.

– Cred că mă pot abține, spuse Kate.

Din nou, Logan nu s-a putut abține să nu chicotească.

Duran părea la fel de amuzat, în timp ce se ridică în picioare.

– Acum…dacă într-adevăr ne vei ajuta, mi-e teamă că trebuie să revizuim una din părțile mai puțin spectaculoase ale postului.

Presupunând că se referea la hărțogăraie, Kate oftă.

– Formulare? Documente?

– Oh, nu, nimic de genul ăsta, spuse Duran. Am programat o întâlnire pentru a începe cu chestia asta. Mă gândeam că ăsta ar fi cel mai bun mod de a fi la curent.

– Ah, urăsc întâlnirile.

– Oh, știu, spuse Duran. Îmi amintesc. Dar hei…ce altă modalitate ar fi mai bună pentru a-ți ura bun venit înapoi?

Logan chicoti lângă ea, în timp ce se ridicară în picioare și îl urmăriră pe Duran afară din birou. Pentru Kate, totul părea foarte familiar.

În cele din urmă, nu a fost o întâlnire deloc rea. În sala mică de conferințe, de la capătul holului, îi așteptau alți trei oameni. Doi dintre ei erau agenți, un bărbat și o femeie. Cel de-al treilea era un bărbat care arăta destul de familiar; era destul de sigură că numele său era Dunn. Când Duran închise ușa în spatele lor, unul dintre agenți se ridică în picioare și întinse imediat mâna.

– Agent Wise, sunt foarte încântat să vă cunosc, spuse el.

Îi strânse mâna stânjenită. În timp ce făcea asta, agentul părea că își dă seama că s-a dat puțin în spectacol.

– Îmi cer scuze, spuse el în șoaptă, revenind rapid la scaunul lui.

– Este în regulă, agent Rose, spuse Duran în timp ce se așeză la capul mesei. Nu ești primul agent care a fost pus la pământ de prezența agentului, aproape legendar, Kate Wise. Spuse el cu un pic de sarcasm și zâmbindu-i ușor lui Kate.

Omul care credea că se numește Dunn ieșea în evidență față de ceilalți doi – ambii agenți fiind, în mod clar, mai tineri. El era într-un fel superior; îți puteai da seama de asta din expresia lui stoică și costumul său călcat la dungă.

– Agent Wise, spuse Duran, aceștia sunt agent Rose și agent DeMarco. Aceștia au fost parteneri în ultimele șapte luni, dar numai pentru că eu și Directorul Adjunct Dunn, nu le-am găsit un loc potrivit. Ambii dețin calități unice. Și dacă dacă vei accepta să preiei acest caz din Richmond, cel mai probabil, unul dintre ei va lucra cu tine.

Agentul Rose era încă jenat, dar nu voia să își piardă concentrarea. Kate nu-și putea aminti ultima dată când cineva a fost atât de marcat să o întâlnească. Prin ultimul ei an de carieră, când cineva din Quantico a trebuit să lucreze cu ea pentru o zi în laborator. A fost o experiență umilitoare și respingătoare.

– Ar trebui să adaug, spuse Directorul Adjunct Dunn, că Directorul Duran și cu mine suntem cei care am insistat ca la acest program să ia parte agenții pensionați recent. Nu știu dacă v-a fost spus deja, dar numele dumneavoastră a fost primul care ne-a venit în minte.

– Da, aprobă Duran. Cred că nu mai e necesar să spunem, că am aprecia dacă ai păstra totul secret momentan. Și, bineînțeles, ne așteptăm la ce-i mai bun din partea ta.

– Voi face tot ce-mi stă în putință, spuse Kate. Începea să înțeleagă acum că se făceau mici presiuni. Dar nu o deranja. Ea funcționa de obicei mai bine sub presiune.

– Minunat, spuse Duran. Pentru moment, vrei să reiei detaliile cazului?

Kate dădu din cap și își intră instant în vechiul ei rol. De parcă n-ar fi lipsit nici măcar o zi, cu atât mai puțin un an. În timp ce-i punea la curent cu ceea ce se întâmplase în Richmond și cum ajunsese să fie implicată, agentul Rose și agentul DeMarco au păstrat constant contactul vizual cu ea, cel probabil o studiau pentru a vedea cum ar fi să lucreze cu ea.

Dar nu s-a lăsat distrasă. Pe măsură ce discuta detaliile cazului, se simțea ca și cum s-ar fi întors în timp.

Și era cu mult superior prezentului pe care îl trăise.

Capitolul șapte

Trei ore mai târziu, Kate și Logan stăteau la o masă, sub un baldachin, pe terasa unui mic restaurant italian. Logan mănânca un sandwich plin cu carne, în timp ce Kate mănânca o salată de paste și se bucura de un pahar de vin alb. Kate bea rareori și aproape niciodată înainte de ora cinci după-amiaza, dar aceasta era o ocazie specială. Din punctul ei de vedere, chiar și simpla idee în care ea ar începe să lucreze din nou în cadrul Biroului merita sărbătorită.

– Deci, la ce fel de cazuri lucrezi acum? întrebă Kate.

– Numai lucruri care te-ar plictisi, sunt sigur, spuse el. Dar știa că îi va spune; îi va spune doar pentru că și el iubea această slujbă la fel de mult ca și ea.

– În cea mai mare parte, încerc să dau de urma unor escroci care au fraudat bancomate. Pe lângă asta, lucrez într-un fel de parteneriat cu câțiva alți agenți la un caz despre o mică rețea de prostituție din Georgetown, și cam atât.

– Vai, spuse Kate.

– Ti-am spus. Plictisitor.

– Deci, nici pe aproape cazuri precum cele vechi menționate de Duran? Apropo, ce știi despre chestiunea asta? De cât timp există acest proiect secundar?

– De ceva vreme, cred. Eu am fost inclus abia acum două săptămâni. Duran și câteva persoane, ce nu trebuiesc menționate, au întrebat despre câteva dintre cazurile la care am lucrat și pe care nu am reușit să le rezolvăm. Nu îi interesa metodologia sau ceva de genul acesta, ci doar detaliile și dosarele vechi.

– Și nu ți-au dat niciun motiv?

– Nu. Și…stai, de ce vorbești de parcă ai fi suspicioasă? Credeam că oportunitatea asta te va face să sari în sus de fericire.

– Oh, am de gând să fac asta. Dar mă întrebam dacă există cumva un caz anume de care sunt interesați. Ceva trebuie să fi stimulat acest interes brusc cu privire la cazurile nerezolvate. Mă îndoiesc serios că Duran doar încerca să găsească o cale să mă aducă înapoi.

– Nu știu, spuse Logan. Ai fi surprinsă. Lumea ți-a dus dorul. Unii dintre agenții mai noi încă vorbesc despre tine ca și cum ai fi un fel de personaj mitologic.

Ea ignoră complimentul, pierdută încă în șirul gândurilor.

– De asemenea, de ce m-ar fi chemat doar ca să mă trimită înapoi, spunându-mi că vrea să-mi iau puțin timp liber înainte de a începe? Mă face să mă întreb dacă nu cumva adevăratul motiv nu a fost încă scos la suprafață.

– Ei bine, știi, spuse Logan. Având în vedere cât de mult analizezi totul, poate că are dreptate. Relaxează-te, Kate. După cum a spus și el…tone de agenți pensionați ar da orice pentru a se bucura de o șansă precum aceasta. Așa că da, du-te înapoi acasă. Relaxează-te. Și încearcă să nu faci absolut nimic.

– Mă cunoști îndeajuns de bine pentru a știi că eu nu sunt așa, spuse ea. Luă o gură de vin, gândindu-se că poate avea dreptate. Poate ar trebui doar să se bucure de faptul că se va întoarce la muncă…într-un fel.

– Pensionarea nu a schimbat asta, nu-i așa? întrebă Logan.

– Nu. Ba din contră, a înrăutățit lucrurile. Nu pot sta locului. Urăsc un creier leneș. Integramele și tricotatul nu sunt de mine. Poate că undeva în adâncul lui, Duran știa că sunt prea tânără ca să fiu scoasă din peisaj.

Logan zâmbi și scutură din cap.

– Da, dar peisajul ală are o iarbă destul de bogată și verde.

– Da, și plină de balegă de vacă.

Logan oftă în timp ce luă ultima gură din prânzul lui.

– Bine, spuse el. Unii dintre noi trebuie să se întoarcă la muncă.

– Ce lovitură sub centură, spuse ea, luând ultima gură de vin.

– Deci, ce ai de gând să faci? întrebă el. Te întorci acasă?

Sinceră să fie, nu era încă sigură. O parte din ea voia să rămână în DC doar așa, de amorul artei. Ar putea face niște cumpărături sau ar putea merge la locul ei preferat de la National Mall și doar să stea și să reflecteze. Era cu siguranță o zi minunată pentru asta.

Dar, în același timp, voia să meargă acasă. Deși îl eliminase pe Brian Neilbolt de pe listă, cineva a ucis-o pe Julie Meade. Și părea că poliția nu are încă nicio idee cine ar putea fi vinovatul.

– Nu sunt sigură, spuse ea. S-ar putea să mai rămân în oraș puțin, dar probabil că mă voi întoarce acasă înainte de căderea nopții.