O Lumină În Inima Tenebrelor

O lumină în Inima Tenebrelor

Seria Gardianul Inimii de Cristal

Cartea patru

Amy Blankenship, RK Melton

Translated by DDVKT CONSULTING

Copyright © 2010 Amy Blankenship

English Edition Published by Amy Blankenship

Romanian Edition Published by TekTime

All rights reserved.

Legenda Inimii Timpului

Lumea se poate schimba... dar adevăratele legende nu dispar niciodată.

Întunericul și Lumina s-au luptat constant încă de la începutul timpului. Lumile s-au format și au fost zdrobite sub piciorul creatorilor lor, totuși nevoia continuă de bine și de rău nu a fost niciodată pusă la îndoială. Cu toate acestea, uneori un element nou este aruncat în joc... singurul lucru pe care ambele părți îl doresc, dar numai unul îl poate avea.

Paradoxal, în natură, Gardianul Inimii de Cristal este o constantă pe care ambele părți și-au dorit întotdeauna să o atingă. Piatra cristalină are puterea de a crea și distruge universul cunoscut, dar poate să pună capăt tuturor suferințelor și conflictelor cu aceeași suflare. Se crede că cristalul are propria sa gândire... alții spun că zeii sunt în spatele tuturor lucrurilor.

De fiecare dată când a apărut cristalul, gardienii săi au fost mereu gata să-l apere de toți cei care l-ar fi folosit în mod egoist. Identitățile acestor gardieni rămân neschimbate și ei iubesc cu aceeași ferocitate, indiferent de lume sau timp.

O fată se află în centrul acestor gardieni bătrâni și este obiectul afecțiunii lor.

Ea deține în interiorul ei puterea cristalului în sine. Ea este purtătoarea cristalului dar și sursa puterii acestuia. Liniile se estompează uneori, iar paza cristalului devine lent păzirea preotesei de ceilalți gardieni.

Acesta este vinul din care bea inima întunericului. Este momentul să-i facă pe gardienii cristalului slabi și susceptibili de atac. Întunericul dorește puterea cristalului dar și fata, ca un bărbat care dorește o femeie.

În fiecare dintre aceste dimensiuni și realități vei găsi o grădină secretă cunoscută sub numele de Inima Timpului. Acolo, îngenunchează o statuie a unei tinere preotese umane. Ea este înconjurată de o veche magie care păstrează o comoară secretă ascunsă și bine păstrată. Mâinile fetei sunt întinse ca și cum ar aștepta ceva prețios să fie pus în ele.

Legenda spune că ea așteaptă ca puternica piatră, cunoscută sub numele de Gardianul Inimii de Cristal, să se întoarcă la ea.

Doar Gardienii cunosc adevăratele secrete din spatele statuii și cum a apărut. Înainte ca cei cinci frați să fi inspirat prima răsuflare, strămoșii lor, Tadamichi și fratele său geamăn Hyakuhei au protejat inima timpului odată cu cel mai întunecat trecut al ei. Timp de secole, gemenii au protejat pecetea care a ferit lumea oamenilor să se cufunde în lumea demonilor. Această sarcină era sfântă, și viețile oamenilor și ale demonilor trebuiau să fie păstrate în siguranță și în secret față de ceilalți.

Pe neașteptate, în timpul domniei lor, o mână de oameni a trecut în lumea demonilor din cauza cristalului sacru. În timpul unei perioade tulburi, puterile sale au sfâșiat sigiliul care separa dimensiunile. Căpetenia oamenilor și Tadamichi au devenit repede aliați, făcând un pact pentru a închide ruptura din sigiliu și pentru a ține cele două lumi închise, despărțite una de cealaltă pentru totdeauna.

Dar în acel timp, Hyakuhei și Tadamichi se îndrăgostiseră amândoi de fiica căpeteniei oamenilor.

Împotriva dorințelor lui Hyakuhei, ruptura a fost reparată de Tadamichi și de tatăl fetei. Puterea sigiliului a crescut înzecit, separând periculosul triunghi de amor pentru totdeauna. Inima lui Hyakuhei a fost spulberată... A fost trădat chiar de fratele său de sânge Tadamichi, care s-a asigurat că el și preoteasa vor fi despărțiți pe veșnicie.

Odată pierdută iubirea se poate transforma în cel mai rău dintre lucruri. Inima zdrobită a lui Hyakuhei s-a transformat într-o furie distrugătoare și geloasă, provocând o bătălie între frații gemeni, sfârșind viața lui Tadamichi și despărțind sufletele lor nemuritoare. Aceste țăndări de nemurire au creat cinci noi gardieni care vor lua în grijă sigiliul și-l proteja de Hyakuhei, care s-a alăturat demonilor din acest regat.

Întemnițat în întunericul care l-a copleșit, Hyakuhei a îndepărtat toate gândurile de protecție a inimii timpului... în schimb, și-a folosit energia pentru desființarea totală a sigiliului. Buclele sale negre ca miezul nopții, ajungându-i peste genunchi și o față din cele mai seducătoare, contraziceau adevăratul rău ascuns în înfățișarea asta angelică.

Pe măsură ce începu războiul între forțele luminii și întunericului, statuia sfințită degajă o lumină albastră orbitoare dând de știre că tânăra preoteasă a renăscut și cristalul a reapărut pe cealaltă parte.

O dată ce gardienii fură atrași de ea, deveniră protectorii ei, iar bătălia dintre bine și rău a început cu adevărat. Așa a apărut intrarea din lumea luminii către o altă lume unde întunericul este stăpân.

Aceasta este doar una din multele lor aventuri legendare...

*****

Timp de veacuri luna roșie a fost întotdeauna un semn aducător de moarte. Cei care vedeau spectrul morții se ascundeau cu frica de a-și pierde viața în acalmia puternică de somn fără sfârșit pe care o promitea acesta. Din depărtare și pe o mare distanță împrejur veni un strigăt înfricoșător, iar simbolul periculos stătea sus pe cer la miezul nopții.

Într-o poiană stăteau două figuri singuratice, una rănită, respirând puternic cu unul din pumnalele sale duble strânse în mână, cealaltă ridicându-se amenințător peste prima, cu un zâmbet rău intenționat pe fața sa frumos de inumană. Ochii rubinii răpitori scânteiau în lumina lunii pline așteptând următoarea mișcare a victimei sale. Pielea nefiresc de pală a lui Hyakuhei părea să strălucească în noapte, dându-i înfățișarea unei morți angelice.

− Ne-ați ucis fără moarte! mârâi Toya, dezvelindu-și colții alungiți. Ochii lui de praf de aur ardeau cu ură omul care stătea în fața lui. Odată prietenul său... fratele propriului său tată... acum dușmanul său de moarte. − Tu, nemernicule!

− Spui asta acum cu convingere, dar ți-am dat viața veșnică, te-am antrenat și am avut grijă de tine. Te-am iubit pe tine și pe fratele tău ca pe ai mei. Ochii roșiatici fulgerară cu mânie la insolentul copil în devenire din fața lui.

− Numești transformarea noastră în monștri... dragoste? Ne-ai furat viețile! M-ai transformat ca să încerci să-l forțezi pe fratele meu să devină al tău! Ne-ai mințit, spunând că poți să întorci blestemul dacă ne alăturăm ție. Respirația-i ieșea din el într-un șuierat nervos pe măsură ce continua.

− Dacă nu ar fi fost fascinația ta perversă față de fratele meu, am fi fost umane normale, trăind o viață normală ca o familie, nu ca niște creaturi ale nopții însetate de sânge, în care ne-ai transformat! Lacrimi de supărare se revărsau din ochii lui Toya, de mânie și trădare, transformându-se într-un argintiu strălucitor.

− Ești un nebun crezând că ai fi fost normal! Vocea lui Hyakuhei a avut o urmă ostilă de amărăciune. − Tu și fratele tău plângeți amarnic pentru ceva ce nu a fost niciodată să fie al vostru. − Nu contează. Ochii săi ardeau pe măsură ce se concentra din nou pe Toya. − Ești exact ca tatăl tău… egoist.

− Moartea tatălui tău v-a lăsat în grija mea! Tu și fratele tău sunteți ai mei și întotdeauna am luat ce-mi aparține. Voi avea supunerea lui după ce voi fi terminat cu tine. Ghearele mâinii lui Hyakuhei s-au arcuit în anticipare, dornic să simtă scurgerea sângelui tânărului din vârfurile mortale. − Doar tu ești cel care și-a trădat propria ființă!

Toya se roti în jur într-un cerc ascultând vocea plină de ură pe când Hyakuhei a licărit și a dispărut doar pentru a reapărea de cealaltă parte a lui. Știa că vampirul mortal numai s-a jucat cu el dar Toya nu se mai temu. Această teamă a murit odată cu ea…

− De ce ai omorât-o? Toya șuieră încet plin de mânie și disperare.− Credeai că omorând-o, vei câștiga cristalul? Niciodată! Ea a refuzat să-ți dea această putere și te-a enervat. Nu a făcut-o Hyakuhei? strigă el în timp ce pivota, încercând să-l urmeze pe dușmanul său, pe măsură ce Hyakuhei îl înconjura cu intenție de moarte.

− Nu a fost nici un secret că ai vrut-o să fie a ta. Mâna lui Toya se strânse în furie pe pumnalul său când și-a adus aminte de privirile bântuite... de viziunea... de privirea trupului ei lipsit de viață.

− Oricine ar putea vedea limpede felul în care te-ai uitat la ea când ai crezut că eu sau Kotaro nu ți-am dat atenție. − Respirația sa l-a lăsat cu un suspin în timp ce s-a legănat pentru o clipă, știind că el și Kotaro o iubiseră amândoi... au luptat cu Hyakuhei și unul cu celălalt pentru ea. Nimeni nu a câștigat. − Noi te-am văzut.

− Kyoko a fost a mea și va fi întotdeauna a mea! a strigat Toya, furia lui de a pierde pe cea pe care a iubit-o mai mult decât aerul... se risipi. Ea a fost lumina în întunericul care a devenit această lume.

Ea a fost motivul pentru care l-a sfidat pe Hyakuhei. Acum, motivul sfidării lui a dispărut, și Toya a simțit că focul din sufletul lui se înteți la un nivel fatal. El a găsit-o întinsă fără viață, cu un mic pumnal care îi străpungea inima. În adâncul său, el știa... el și Kotaro știau amândoi... Hyakuhei o ucisese cumva.

Ochii negri ai lui Hyakuhei deveniseră o umbră mai închisă, în timp ce se uita la cel mai mic fiu al fratelui său, cu dispreț. − Ah da, înșelătorul Gardian al Inimii de Cristal... o asemenea putere nu aparține unui copil prost ca tine. Cele mai puternice ființe au căutat Gardianul Inimii de Cristal... credeai că ești singurul, băiete drag? Nu numai vampirii, ci și nemuritorii și vrăjitorii și chiar vârcolacii împărtășesc acea dorință de a pune mâna pe o astfel de putere.

− Nu îți dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă un lican ar fi pretins-o mai întâi?

Ochii lui Hyakuhei au sângerat la gândul lui Kotaro, liderul triburilor de licani, câștigând o astfel de putere. Furia lui a înțepat pe măsură ce și-a amintit mirosul de lican pe carnea ei în aceeași noapte. El n-ar sta deoparte lăsând să se întâmple ceva atât de trist.

− Nu, băiețel neglijent, m-am ocupat deja de preoteasa care a purtat cristalul înăuntrul ei.! Ochii lui Hyakuhei s-au întărit la gândul micii minciuni.

În realitate... nu ucisese fata. Ea s-a sinucis ca să-i împiedice să obțină cristalul. El ar fi avut-o la îndemână, gata să-și revendice puterea pe care o avea în ea. Puterea despre care vorbea legenda, dacă ar putea fi crezută... i-ar fi permis întunericului să meargă în lumină... și să se hrănească cu ea.

Degetele lui încă furnicau de la scurta atingere a pielii ei. El stătea în spatele ei... simțind căldura corpului ei cu mâna rece. Ochii ei de smarald s-au întors și s-au ciocnit cu el pentru doar o secundă în sfidare. El a avut doar gustul dorit. Prea târziu a văzut pumnalul în mâna ei, când a dispărut rapid în piept. Ar fi putut s-o întoarcă și să împartă cu ea totul, dar... ea a refuzat oferta sa generoasă.

Femeia curajoasă și proastă crezuse că, prin sinuciderea ei, ea ar fi blocat puterea cristalului pentru el pentru totdeauna. Totdeauna a fost un timp atât de lung pentru a încerca să se ascundă de el.

− Ea va renaște! Toya țipă cu durere, știind că nu a reușit să o protejeze de mânia lui Hyakuhei. Vina lui de a nu fi acolo să o salveze l-a măcinat pe dinăuntru. Știa că era vampir... o creatură a nopții... și totuși nu a întors-o înapoi la el. Ea se împrietenise cu el.. Kyoko îi încredințase viața ei.

Mintea lui Toya a strălucit de-a lungul timpului în care o cunoscuse... corpul i-a căzut în genunchi când s-a prăbușit la pământ, uitându-se la lacrimile care-i cădeau. − Nu a fost destul de mult!, a țipat încet în negare.

El o cunoscuse pentru o perioadă atât de scurtă; șase cicluri lunare. Când a întâlnit-o pentru prima dată... nu dorea decât cristalul... cristalul pe care nici măcar nu știa că-l purta cu ea la început. Dar îl vedea cum strălucește în ea... chemându-l la el. Apoi ceva s-a schimbat. Toya s-a trezit încercând să o protejeze singur, în loc să ia cristalul de la ea.

De când fusese aruncată în lumea întunecată, Toya a găsit adevărul din spatele legendei Gardianului Inimii de Cristal, lucruri pe care chiar Hyakuhei nu le-a realizat. El voia să-i spună fratelui său secretele, dar Hyakuhei făcuse imposibil ca el să-l găsească pe Kyou la timp... acum era prea târziu.

− Nu vei avea niciodată lumina sa în întuneric... o să-l găsesc din nou pe Kyoko și să păstrez cristalul de la tine! Vocea lui Toya era aspră în nevoia sa de răzbunare. − O să trăiască din nou și o voi aștepta acolo. O lacrimă de argint singuratică i-a alunecat pe obraz în timp ce striga: − Împreună! Ea și eu vom găsi o altă cale de a-l elibera pe Kyou de tine!

Hyakuhei se apropie de Toya, cu un mârâit întunecat venit din adâncul pieptului său.

− Oh da, draga mea Toya, ea va trai din nou. Cristalul se va întoarce în această lume și voi fi cel care să pretindă nu numai puterea sa, ci și fata. În ceea ce-l privește pe prețiosul meu Kyou... sunt sigur că pot găsi ceva pentru a ocupa timpul fratelui tău până va veni acea zi.

Toya mârâi scăzut din gât, știind că este o sabie cu două tăișuri: − Țineți-vă noțiunile voastre bolnave pentru voi înșivă. Voi găsi o cale de a fi din nou normali. și tu... te voi omorî!, încheiase el cu un strigăt, pe măsură ce vântul începu să se întețească, urlând cu răutate în poiană. Pumnalul din mâna sa a strălucit într-un arc de lumină de argint, abia apucând roba împodobită întunecat de pe corpul lui Hyakuhei. Toya nu-și putea da seama cât de rapid era adversarul său, dar fruntea lui era brăzdată cu hotărâre. Un alt pumnal a apărut în cealaltă mână a sa și a aruncat cu el, urmat imediat de primul.

Hyakuhei a evitat lamele mortale cu secolele de antrenament pe care le-a îndurat. Oamenii erau niște creaturi atât de ușor de înfrânat, și Toya, deși schimbat, era încă foarte uman în modul său de gândire... încă un copil în ochii unui vampir.

El ar admite că într-un fel, protecția lui de către preoteasă a slăbit puterea lui Toya la aproape același nivel cu a unui bătrân. Luarea preotesei departe de el a servit două scopuri. Fără motivul său de a lupta... puterea lui Toya scăzuse foarte mult.

Mâna stângă a lui Hyakuhei a izbucnit, prinzând oarecum ambele încheieturi ale lui Toya într-o strângere cu strivire. Toya nu avea nici un mod de apărare atunci când ghearele drepte ale vampirilor i-au lovit cu cruzime obrazul.

Ochii de argint s-au ciocnit cu cei purpurii pentru un moment suspendat în timp ce Hyakuhei și-a retras ghearele. Buzele îi arătau un zâmbet stânjenit, în timp ce se întinse să lovească cu ușurință rana pe care tocmai o făcuse atât de vicios. − Mi-e frică să mărturisesc o astfel de perfecțiune... la fel ca fratele tău. El a lins picăturile de sânge proaspăt vărsat de pe deget înainte de a adăuga: − Dar nu-mi pot face dragostea răzvrătită să-l distragă pe Kyou de la mine.

Simțind că încheieturile îi erau eliberate, Toya a făcut un pas înapoi și a încercat să blocheze următorul atac venind spre torsul său. El a murmurat de durere când sângele a ieșit de pe crestăturile lăsate pe piept. Apăsând un braț pe răni, ochii lui aurii s-au lărgit, în timp ce el s-a întors și, de data aceasta, Hyakuhei l-a lăsat.

Toya simțea că oasele rupte din încheietura mâinii se freacă unul de celălalt și a trebuit să se concentreze doar pentru a-și ține pumnalul să cadă pe pământ. Privind spre bărbatul pe care îl urăște mai mult decât moartea, Toya a încercat să scape de durere știind că nu era un joc... chiar și strigoiul putea să moară.

− Copil nebun, te-ai gândit să-ți salvezi fratele, ucigându-mă? Abia îți poți ține aripile acum, cu atât mai puțin să încerci să-mi iei viața. Hyakuhei șuieră, apoi fața îi deveni liniștită, mânia dispărându-i brusc. Briza nopții ridică capetele părului său lung de abanos, făcându-l să pară viu.

− N-ai avut niciodată nici o șansă cât de mică. Te voi ajuta să te odihnești, ca să nu mai simți durere, a murmurat Hyakuhei, cu ochii calmi spre bărbatul rănit, ca un tată care certa un copil neastâmpărat.

Ochii de argint s-au aprins în roșu la mânia cuvintelor lui. − Nu-l vei avea niciodată pe fratele meu, nenorocitule! Atâta timp cât corpul lui respiră, Kyou nu te va lăsa să câștigi și nici eu! țipă Toya în timp ce acuza figura îmbrăcată în negru într-o ultimă încercare de a-și salva sufletul nemuritor.

Hyakuhei a dispărut în clipa în care pumnalul lui Toya putea să pătrundă în inima rece ascunsă adânc în corpul său fără vârstă. Pătrunderea ochilor roșii sclipitori, flămânzi să verse sângele tânărului bărbat credea că-l sfidează.

Forma lui întunecată, levitând înalt deasupra... se opri o clipă, înainte de a coborî să-și atace prada.

Simțurile lui Toya au strigat pericolul, simțind amenințarea care se apropia pentru existența lui, dar nu era încă suficient de priceput să stabilească de unde a venit atacatorul său. A căutat în jur cu frenezie, dar cu simțurile lui acum tocite de pierderea sângelui din răni... împreună cu rana ascunsă în inima lui, Toya își simți teama ridicându-se.

Inima îi era înspăimântată de cuvintele aruncate asupra lui de către așa-numitul "tată".

− Nu te pot lăsa să câștigi, monstrule. Viața fratelui meu depinde de asta. Toya șopti cu respirația dificilă, făcând cuvintele tunete în urechile lui.

Un țipăt de frică îi scoase la vedere coloana vertebrală în timp ce privi în sus spre cerul de noapte. Ochii i s-au făcut mari de spaimă, la o vedere pe care o cunoștea doar de dat... niciodată de primit. − Deci... așa este cum este. Gândul s-a filtrat prin mintea lui chinuită.

El a încercat să se miște, dar a fost imobilizat de o forță necunoscută. Ochii lor erau închiși într-o stare de moarte. Ochii roșii i-au străpuns sufletul, și Toya știa că vine moartea.

Strigătul din gât a fost înlocuit de un sunet gâlgâit. Ochii lui argintii s-au întors din nou la aurii și s-au întâlnit cu ochii roșii ai ucigașului său, pe măsură ce timpul părea să se oprească. Trupul său a început să se simtă amorțit, în timp ce se uita în jos între corpurile lor. Lacrimile au căzut din ochii lui Toya, pe măsură ce culoarea auriu strălucitoare a început să se estompeze. − Am greșit, te rog să mă ierți... Kyoko... Kyou, au fost ultimele sale gânduri când și-a tras răsuflarea finală.

Îi putea simți inima bătând mai departe și mai departe, pe măsură ce durerea a dispărut. Misterele s-au dezvăluit cu ultimele bătăi ale inimii, în timp ce, în tăcere, a șoptit în mirare neliniștit, − Kyoko... de cât timp ai fost aici?

Privind cu un simț bolnav de plăcere, figura îmbrăcată în negru, cu ochi roșii aprinși, a zâmbit cu satisfacție. Îi coborî încet pe amândoi pe pământul tare. Mâna lui cu gheare s-a îngropat adânc în pieptul tânărului cu ochii ca soarele.

Hyakuhei a smuls victorios inima care a încetat să mai bată.

Privind mereu în ochii fără viață ai lui Toya, el șopti: − Întotdeauna m-am întrebat cum ar arăta ochii lui Kyou când ar striga... pariez că vor fi frumoși. El s-a aplecat și a sărutat fruntea lui Toya, înainte de a se ridica să se întoarcă și să se confrunte cu omul care tocmai a aterizat la mică distanță în spatele lui.

Un zâmbet sadic i-a înfrumusețat buzele, în timp ce el a scos inima sângerândă și l-a așteptat pe Kyou să închidă distanța între ei. − Pentru tine, micuțul meu, acum nu mai este nimic între noi. Vocea lui se întindea peste briza nopții.

Ochii lui Kyou se micșorau în dezgust, uitându-se la inima proaspăt scoasă. Dacă Hyakuhei ar fi fost nemuritor de atât de mult, moartea lui a fost un dar?

Dezgustat, Kyou s-a întors de la viziunea tulburătoare. El a simțit durerea fratelui său și a venit să cerceteze. În schimb, el și-a găsit așa-zisul "tată" și nu mai putea simți aura fratelui său. Ceva a fost teribil de greșit și Kyou a simțit nervii din corpul său înțepenindu-i pielea în avertisment.

El nu a putut vedea proprietarul inimii din care tocmai i-a picurat viața din mâna vampirului bătrân, deoarece Hyakuhei i-a blocat vederea. L-a enervat să fie reținut să-și caute fratele mai mic. Nu și-a pus ochii pe fratele său de mai mult de un an, dar în seara asta... știa că Toya avea nevoie de el. Trebuie să fi fost important pentru Kyou că a simțit atât de tare chemarea.

Simțind anticiparea în omul din fața lui, ochii aurii ai lui Kyou au fost fixați în ai lui Hyakuhei. − Cărui suflet i l-ați furat de data aceasta?, a întrebat el cu dispreț în glas.− De ce nu vii să vezi, micuțul meu? Sunt sigur că vei fi cel mai surprins. Acesta este darul meu pentru tine. Un zâmbet știut i-a aprins trăsăturile umbrite, pe măsură ce Hyakuhei s-a dat la o parte… lăsând o imagine clară a victimei. Întinzându-și mâna încet spre Toya, se întoarse să privească spre cadavrul de pe jos.

Privirea lui Kyou îl urmări pe Hyakuhei, în timp ce se apropie încet, confuz de importanța identității acestei victime. Ochii săi aurii s-au lărgit la figura deformată, înțepenită în murdărie, ca un șoc de alarmă de rău augur care i-a târât spinarea. Inima lui începu să o ia la goană când a văzut strălucirile sclipitoare ale argintului trecând prin părul negru la miezul nopții, acum acoperit cu sânge și murdărie, pe măsură ce se întindea pe fața bărbatului ca și cum ar fi ascuns adevărata sa identitate.

El simți că întreaga sa ființă țipă de furie și negare, știind că se uită acum la figura sacrificată a fratelui său dispărut.

− NU! Kyou și-a tras capul și a răcnit. Lacrimile îi umpleau ochii când se întoarse să se confrunte cu cel responsabil. − Ce ai făcut? Întrebă el, în timp ce a lovit înainte, oprindu-se la doar câțiva centimetri de ucigașul fratelui său. Ochii lui de aur solar au sângerat roșu... colții alungiți au fost dezveliți ca la un câine turbat. Flexându-și mâna cu gheare a așteptat mărturisirea cu furie abia reținută.

− Doar ceea ce ar fi trebuit să fac de la început... să-l elimin pe cel care nu te-a apreciat așa cum fac eu. Expresia lui Hyakuhei se înmuie pentru o clipă ca atunci când își privea copilul său preferat.

Îi dăduse lui Kyou toată atenția și afecțiunea, de vreme ce îi dădea darul imortalității întunecate... dar Kyou încă nu era fericit. Tristețea din privirea de aur a lui Kyou îl atrăgea atât de mult... singurătatea din interiorul lui era minunată și imita melancolia lui Hyakuhei. El l-a transformat apoi pe fratele lui Kyou, Toya, în speranța că va câștiga devotamentul posesiei sale. Dar... asta l-a supărat pe Kyou mai mult.