Înger Rebel

MULȚUMIRI

1. CAPITOLUL UNU

2. CAPITOLUL DOI

3. CAPITOLUL TREI

4. CAPITOLUL PATRU

5. CAPITOLUL CINCI

6. CAPITOLUL ȘASE

7. CAPITOLUL ȘAPTE

8. CAPITOLUL OPT

9. CAPITOLUL NOUĂ

10. CAPITOLUL ZECE

11. CAPITOLUL UNSPREZECE

12. CAPITOLUL DOISPREZECE

13. CAPITOLUL TREISPREZECE

14. CAPITOLUL PAISPREZECE

EPILOG

DESPRE AUTOARE

Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, locurile și evenimentele sunt produs al imaginației autoarei sau fictive și nu pot fi considerate reale. Orice asemănare cu locuri reale, organizații, sau persoane, în viață sau decedate este în întregime întâmplătoare.

Înger Rebel Copyright © 2018 de Dawn Brower

Tradus de Nicoleta Nagy

Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această carte nu poate fi utilizată sau reprodusă electronic sau imprimată fără permisiune scrisă, cu excepția citatelor încorporate în recenzii.

Pentru toți cititorii cărora le-a plăcut seria Marsden. Sper să vă bucurați de următoarea generație și că veți adora personajele la fel de mult ca mine.

MULȚUMIRI

Mulțumiri speciale editoarei mele Victoria Miller. Mă uimește întotdeauna cu talentul ei și ca editoare—cea mai bună pe care am avut-o vreodată. Îți mulțumesc pentru toată munca pe care o faci și pentru ajutorul pe care mi-l oferi pentru a-mi face poveștile mai puternice. Apreciez asta mai mult decât îți pot spune. Elizabeth Evans, îți mulțumesc că ești stâlpul meu și mereu citești schițele mele. Apreciez mai mult decât îți pot spune.

De asemenea, multe mulțumiri autorilor care lucrează cu mine la proiectul Dorințe de Crăciun. A fost minunat să văd toate poveștile născându-se și sper că v-ați bucurat să scrieți cărțile la fel de mult ca și mine. Rebekah Lewis, Rebecca Lovell, Amanda Mariel, Hildie McQueen, și Sandra Sookoo—Sper să avem șansa de a lucra la mai multe proiecte împreună.

CAPITOLUL UNU

Septembrie 1906

Valul de căldură care a zguduit țara devenise insuportabil. Domnișoarei Angeline Marsden îi ridicase nivelul de anxietate. Avea planuri de care părinții ei nu ar fi încântați, ba chiar, ar certa-o. O fată trebuie să-și mențină convingerile, iar Angeline avea multe. Unele bătălii erau grele, iar în altele era nevoie de un pic mai multă viclenie pentru a ieși învingător. Nemulțumirea părinților ei față de cauza ei necesita pe cea de a doua.

Dacă voia să aibă o șansă să participe la viitoarea paradă, va avea nevoie de ajutorul cuiva apropiat ei. Mai exact, prietena ei cea mai bună, Lady Emilia St. John, și Angeline se ruga că o va ajuta. Altfel, nu știa cum va reuși să-și păcălească părinții. Trebuia să meargă. Asta însemna mult pentru ea și ar fi făcut aproape orice să se asigure că va fi cum voia ea.

Angeline mergea cu pași rapizi spre casa Huntly. Emilia o aștepta la ceaiul de după-amiază. Să sperăm că mama Emiliei, Ducesa de Huntly, nu va fi în reședință. S-ar putea dovedi dificil să obțină ajutorul Emiliei dacă va trebui să discute în șoaptă în spatele evantaielor lor de mătase. Când a ajuns la ușă, a lovit ciocanul de două ori. Un bărbat cu părul negru încărunțit în părți, a deschis și a salutat-o,

─ Bună ziua, domnișoara Angeline.

─ Bună, Simmons. A dat din cap la majordom.

─ Emilia e în camera de zi?

─ Da, este, a confirmat el.

─ Domnia sa este, de asemenea.

Firar. Spera ca mama Emiliei să fie plecată. În mod normal, îi plăcea să le viziteze pe amândouă. O considera pe ducesă ca un fel de familie. Părinții ei erau apropiați de cei ai Emiliei și crescuseră împreună. Nu erau multe adunări familiale care să nu includă familia Marsden și familia St. John. Din păcate, însă, mătușa ei de onoare Rubina nu ar fi mai încântată de planurile Angelinei decât părinții ei. Cumva, va găsi o soluție.

─ Mulţumesc, Simmons. A dat din cap la el.

─ Știu cum să ajung acolo.

Nu a așteptat ca majordomul să răspundă. Huntly Manor era ca o a doua casă pentru ea. Angeline era la fel de familiarizată cu ea ca și cu moșia familiei Marsden. S-a dus pe hol și a cotit la dreapta să intre în camera de zi. Fusese redecorată în albastru închis și auriu. Ducesa își dorise o schimbare, iar noua schemă de culori dădea camerei o ambianță mai elegantă. Ceaiul fusese deja livrat și mai multe prăjituri erau pe o masă din apropiere.

─ Bună ziua, le-a salutat.

Ducesa purta o rochie de un verde închis, decorată cu nasturi aurii în față. Mănușile ei de piele se potriveau perfect. Probabil că decisese că o pălărie ar fi fost prea mult și își lăsase părul ei blond neîmpodobit.

─ Angeline, a spus ea veselă.

─ Mă bucur că ni te alături.

I-a zâmbit ducesei.

─ A trecut prea mult timp de când nu ne-am mai văzut. Se aplecă și o sărută pe obraz.

─ Ce mai faci?

Ducesa și-a fluturat mâna.

─ Nu vrei să auzi despre călătoria noastră la țară. Noah avea niște afaceri imobiliare de rezolvat și recunosc că a fost frumos să petrecem un timp la Castelul Huntly. Este mai vântos și mai rece decât aici. Îți vine să crezi căldura asta?

Emilia și-a dat ochii peste cap în timp ce mama ei nu se uita. Ducesa ar fi certat-o pentru comportamentul nemanierat. Angeline s-a abținut să nu râdă ca să nu-și bage prietena în belele. Emilia era o versiune mai tânără a ducesei, până la ochii gri-argintii. Era chiar și îmbrăcată cu o nuanță similară de verde ca mama ei—uneori era uimitor cât de asemănătoare erau.

─ Vino și așează-te. Emilia a atins perna de lângă ea.

─ Spune-mi ce complotezi zilele astea.

Angeline i-a scos limba.

─ Nu fac nimic de genul ăsta. Prietena ei o cunoştea foarte bine. Trebuia să existe o cale de a-i distrage atenția ducesei ca să petreacă ceva timp singură cu Emilia. Dacă nu obținea ajutorul ei, planul ei nu va fi posibil.

─ Am vrut doar să-mi vizitez cea mai bună prietenă.

─ E drăguț din partea ta, a spus ducesa cu sinceritate.

─ Ce mai fac mama și tatăl tău?

Sunt porniți să-mi ruineze viața ... Bine, ducesa nu ar vrea să audă asta de la ea, chiar dacă era adevărat.

─ Amândoi sunt minunat. Tata discută posibilitatea de a se întoarce la moșia de la țară. Londra a devenit insuportabilă în ultima lună. Căldura este chinuitoare. Pentru a dovedi acest punct și-a deschis evantaiul de mătase și a început să-și facă aer.

─ A fost un an greu pentru familia ta. Vocea ei era puțin tristă.

─ Cu bunicul tău...

Angeline aproape a terminat propoziția pentru ea, dar în schimb a înghițit nodul din gât. Bunicul ei murise subit acum un an. Ceea ce îl lovise tare pe tatăl ei—nimeni nu se așteptase vreodată ca bătrânul să moară. Cumva, părea atât de infailibil. Odată cu moartea neașteptată a bunicului ei, tatăl Angelinei devenise următorul viconte Torrington. Un titlu pe care ar fi așteptat cu plăcere să-l revendice dacă i-ar fi ținut tatăl în viață mai mult timp.

Nu era nici un secret că fostul viconte trăise o viață de pirat înainte să se căsătorească cu bunica Angelinei. Asta i-a dat o aură periculoasă care a făcut ca orice pretendent interesat de Angeline să tremure de frică. Nu ajuta că propriul ei tată putea face un bărbat să înghețe cu o singură privire. Între cei doi bărbați, eșuase să-și asigure un soț după mai multe sezoane. Era un lucru bun pentru că nu își dorea un soț.

Bine, nici asta nu era adevărat.

Era un bărbat cu care voia să se căsătorească dar care din păcate, nu îi acorda nici o atenție. Dar asta era o problemă pe care o va lua în considerare mult mai târziu—poate niciodată. Nu va lăsa rănile acelea vechi să-i dicteze fiecare decizie pe care o lua. Avea probleme mai urgente la care trebuia să se concentreze. Să câștige inima unui bărbat indiferent era cea mai mică grijă a ei.

─ Bunicului i se va duce dorul, a asigurat ducesa.

─ Nu va fi uitat niciodată. Thor a fost un ticălos încăpățânat, arogant, dar l-am iubit—probabil un pic doar pentru acele caracteristici.

─ Asta a făcut, a spus un bărbat în timp ce a intrat în cameră.

Inima Angelinei a tresărit. A închis ochii și a respirat adânc, încercând să calmeze loviturile rapide ale organului trădător. Tot ceea ce trebuia să facă era să spună un cuvânt și ea îl voia. Dintotdeauna fusese așa și indiferent de ce a făcut, nu se schimbase. Lucian St. John, marchizul de Severn și moștenitor al ducatului Huntly și să nu mai vorbim, era, de asemenea, fratele mai mare al celei mai bune prietene și singurul bărbat pe care l-a iubit nebunește.

Părul său negru și pomeții cizelați îi dădeau o față superbă, dar ochii lui argintii vorbeau despre o răutate pe care putea doar să o ghicească. Întotdeauna fusese un gentleman perfect cu ea, dar ea știa că avea o parte rea. Nu personal... Nu, n-a fost niciodată atât de norocoasă încât să guste pasiunea în vreun fel. Zvonurile s-au răspândit din abundență despre cât de vagabond era, iar ea mereu fusese verde de invidie. Voia ca el să se uite la ea și să și-o dorească la fel cum ea tânjise dintotdeauna la el.

─ Bună, mama, a spus el și s-a aplecat să sărute obrazul ducesei.

─ Sper că nu vă întrerup.

─ Deloc dragule, a răspuns ducesa.

─ Ni te alături la ceai?

─ Aș vrea să pot, a răspuns el moale.

─ Sunt aici să-l văd pe tata, dar am vrut să vin să salut înainte de a ne retrage în biroul lui.

─ Afaceri imobiliare? Mama lui a ridicat o sprânceană interogativă.

─ Sau lasă. Sunt sigur că-mi va spune mai târziu. Ești sigur că nu poți rămâne puțin?

Pe cât de mult Angelinei îi plăcea să studieze bărbatul care avea inima ei, fără ca el să observe, avea alte lucruri în minte. Dacă Lucian rămânea, asta i-ar face și mai greu de atins scopul. În plus, o omora lent să fie în jurul lui. Nimic nu scotea la iveală demoralizarea ei ca ignorarea lui continuă. Părea a fi invizibilă când Lucian era în preajmă. Nu se deranja s-o salute decât dacă bunele maniere îi dictau să îi recunoască prezența. Nici acum nu și-a întors capul și nu i-a spus cea mai simplă salutare ei sau Emiliei. Și-a ținut atenția concentrată asupra mamei lui.

─ Trebuie să refuz. Vocea lui chiar părea să fie puțin dezamăgită. Angeline se îndoia că Lucian avea o fărâmă de regret în el. Sigur, își iubea mama, dar fusese decretat cel mai rău dintre vagabonzi. Probabil că ar prefera să petreacă timp în compania unei femei mai delicioase. Lucian era un lingușitor.

─ Poate putem lua cina în familie săptămâna asta. Angeline a înghițit dezgustul din gura ei. De ce se îndrăgostise de el? N-ar iubi-o niciodată înapoi...

Ducesa a zâmbit, fericirea radiind din ea.

─ Ce idee minunată. Se întoarse spre Emilia.

─ Mă poți ajuta să o planific, dragă. Apoi s-a uitat înapoi la Lucian.

─ Îți trimitem o notă acasă când decidem data. Du-te să te întâlnești cu tatăl tău. Știi că urăște să aștepte.

─ Ai dreptate, a fost Lucian de acord.

─ Savura-ți ceaiul. Cu aceste cuvinte, le-a lăsat singure în camera de zi.

Angeline nu s-a putut abține să nu se holbeze la el când a ieșit. Privirea ei părea să urmeze în mod natural după el ori de câte ori el era aproape. Va trece vreodată peste sentimentele ei pentru el? Își abținu un oftat. Nu ar ajuta-o să-și îmbunătățească situația—nici una dintre ele.

─ Emilia, Angeline s-a întors spre ea.

─ Este o zi atât de frumoasă. Vrei să te plimbi cu mine?

─ Ai înnebunit? Emilia și-a încrețit sprâncenele împreună.

─ E ca un cuptor afară. Și-a deschis evantaiul de mătase și la fluturat furioasă peste fața ei înroșită.

─ Aș prefera să nu mă obosesc mai mult decât este necesar.

De data asta Angeline a oftat. Emilia avea dreptate dar ea rămânea fără opțiuni. Voia ajutorul ei așadar trebuia să găsească un alt mod de a discuta problema ei cu Emilia în privat.

─ Eu sunt...neliniștită. Mă gândeam că mersul m-ar ajuta.

─ Nu ai mers până aici, dragă, a întrebat ducesa, tonul ei sceptic.

─ Mă gândesc că e mai mult decât suficient exercițiu.

Casa ei nu era departe de Huntly Manor, așa că nu a văzut nici un motiv să ia o trăsură pentru scurta distanța—chiar și într-o zi sufocantă.

─ Dacă Emilia nu vrea să mi se alăture, asta e decizia ei. Angeline a trebuit să se abțină să nu își zguduie prietena. Va trebui să aștepte până la cina de la Wharton, mai târziu, să găsească un moment singură cu ea.

─ Poate că ar trebui să sar peste ceai și să mă îndrept spre casă.

După-amiaza ei nu ieșise conform planului. A trebuit, de asemenea, să sufere timpul petrecut în compania lui Lucian—nu cum că el o observase. Poate că asta era parte din problema ei. Tânjea după el de când avea 12 ani. Nouă ani mai târziu și inima ei încă tresărea ori de câte ori el se apropia.

─ Nu am vrut să insinuez că nu ești binevenită, a spus ducesa.

─ Te rog, nu te simții ca și cum trebuie să pleci.

Angeline s-a ridicat și s-a dus la ducesă să o îmbrățișeze.

─ Ești grațioasă ca întotdeauna mătușa Ruby—după cum am spus.

─ Sunt agitată. N-a vrut s-o facă pe ducesă să simtă ca și cum a făcut ceva greșit. Era departe de adevăr. Dacă cineva putea fi tras la răspundere pentru agitația ei, ar fi Lucian. Era stresată înainte ca el să ajungă la Huntly Manor, dar prezența lui înrăutățise lucrurile. Angeline s-a dat înapoi.

─ Nu-ți face griji, totul e în regulă, și ne vedem diseară la cina de la Wharton.

Emilia s-a ridicat și a luat-o pe Angeline de braț.

─ Te conduc dacă insiști să pleci înainte să luăm ceaiul.

A strâmbat din nas.

─ Este cald afară și ceaiul pare—prea mult acum. Dacă era sinceră, își pierduse pofta de mâncare—dacă ar fi avut una—în momentul în care Lucian a pășit în camera de zi.

─ Nu este niciodată prea cald pentru ceai, a răspuns Emilia.

─ Poate te deranjează altceva? Colțurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet șiret. Prietena ei o cunoştea foarte bine…

Au ieșit din cameră și au mers pe holul care ducea la foaier. Angeline nu s-a deranjat să comenteze indiciul nu prea subtil al Emiliei despre prezența lui Lucian întrerupând ceaiul.

─ Vorbim mai târziu. Vreau să discut ceva cu tine.

─ Despre Lucian?

Angeline își dădu ochii peste cap.

─ Bineînțeles că nu. El este... La naiba. Într-o lume perfectă el ar fi totul pentru ea. Păcat că Lucian n-ar reciproca niciodată.

─ Oricât de mult mi-ar plăcea să mă iubească, nu se va întâmpla niciodată. Tu ști mai bine decât oricine asta. Este ceva mult mai important.

─ Fratele meu este un fraier, a spus Emilia și și-a pus mâna pe a Angelinei.

─ Vorbim mai mult la cină. Te voi ajuta cu orice.

Emilia întotdeauna fusese alături de ea. Spera că încă va fi dispusă să o ajute odată ce afla de ce avea nevoie. Și-a îmbrățișat prietena și a părăsit conacul. Trebuia să se gândească la multe înainte de cina din acea seară. Lucian se putea duce la naiba. Era probabil șeful acelei gropi de foc și motivul pentru care erau inundați cu vremea neobișnuit de caldă.

Bine, nu era chiar așa de rău... Și-ar fi dorit să o iubească. Cu toate acestea, toată speranță din lume pentru imposibil nu ar face-o adevărată.

CAPITOLUL DOI

Căldura nu era mult mai scăzută seara, dar se răcorise suficient să fie mai tolerabil. Lucian ar fi putut trăi fără distracția de seară, dar îi promisese tatălui lui că va participa la petrecerea de la Wharton. Fusese extrem de absent de la toate activitățile sociale din ultima vreme. Tatăl său, ducele, nu îl forța neapărat să se căsătorească, dar îi sugerase de câteva ori să înceapă să caute. Avea 23 de ani. Care era graba? Nu era împotriva căsătoriei, dar nu avea nici un motiv să ia în considerare intrarea în legături de căsătorie până după treizeci de ani.

Își va face apariția la cină apoi mai târziu va merge la club cu cei mai apropiați doi prieteni înainte ca ei să plece să se ocupe de niște afaceri imobiliare pentru tatăl lor—vor fi plecați pentru două săptămâni, cel puțin. Gemenii Marsden, Alexander și Andrew. Erau cu câteva luni mai mari decât el și crescuseră împreună. Familia lui era apropiată de familia Marsden și petreceau timp la reședințele unora și altora destul de des. Anul acesta, se duceau la Castelul Huntly pentru sezonul de Crăciun. De când își putea aminti la fiecare doi ani familia lui sărbătorea la moșia ducală. Ceilalți ani îl petreceau la Conacul Marsden, și da, vicontele și vicontesa de Torrington li se alăturat și acolo.

Lucian s-a dus la casa Wharton și a lovit ușa de două ori cu dispozitivul de ciocănit. Câteva momente mai târziu ușa s-a deschis și majordomul lor l-a întâmpinat.

─ Bună seara, domnul meu, spuse el înclinându-se.

─ Vă rog să intrați.

L-a condus pe Lucian pe un hol și într-un salon. Mai mulți alți membri ai tonei erau deja prezenți—Alex și Drew printre ei. A fost surprins să-i vadă pe gemeni la ceva atât de plictisitor ca o cină. De ce erau acolo? Poate că tatăl lor îi forțase să participe, de asemenea.

─ Lucian, Andrew l-a salutat. Mă bucur să te văd aici.

─ Te rog spune-mi că ai un plan să scăpăm devreme.

Avea unul, dar acum nu era atât de sigur că va funcționa. Cu Alex și Drew la cină, nu putea invoca că uitase că avea planuri cu ei. Dar se puteau gândi la un plan, totuși. Cei trei împreună erau formidabili.

─ Aș vrea să-ți pot atenua îngrijorarea, a început Lucian.

─ Dar, din păcate, mă tem că nu te pot ajuta să scapi. Ce faceți aici oricum?

─ Angeline avea nevoie de o escortă, Alex a oferit răspunsul pregătit.

─ Mama și tata nu s-au întors încă de la țară. Nu am putut decide care dintre noi o va escorta, așa că am venit amândoi. Mizeria iubește companie și toate cele. A luat o înghițitură din coniac.

─ Părinții ar trebui să fie acasă mâine înainte să plecăm să preluăm proiectul lui tata.

Lucian a râs.

─ Ei bine, cel puțin suntem cu toții în asta. Dacă vă însoțiți sora, unde este?

Angeline Marsden era o pacoste. Majoritatea Marsdenilor erau încăpățânați și sălbatici într-un fel, dar ea reușea cumva să-i facă pe toți să pară blânzi. Îi urmărea când era tânără și de multe ori o târa și pe Emilia cu ea. Cumva, dea lungul anilor, reușise să infuzeze spiritul ei băiețesc în sora lui mai mică.

─ E acolo, în colț, cu Emilia. Drew a arătat în direcția lor.

─ Șușotesc acolo de jumătate de oră. Nu mi-e teamă să spun că mă sperie. Complotează ceva. Sunt sigur de asta.

Lucian trebuia să fie de acord cu el. Le-a studiat pe amândouă și șopteau împreună ca și cum își spuneau niște secrete întunecate. Părul blond al Emiliei era prins elegant—nici un fir deplasat. Rochia ei de un roz pal, aproape de alb, îi dădea pielii ei o strălucire moale. Angeline... Părul ei negru era prins astfel încât câteva din bucle îi încadrau fața ispititor și nu era nimic nevinovat în rochia ei. Nuanța mai închisă îi venea bine, iar ca mascul aprecia corsetul tăiat riscant.

Din când în când, una dintre ele se uita și verifica împrejurimile. Orice discutau, voiau să se asigure că nu e public. În ce îi implica Angeline Marsden sora? Fata aia avea nevoie de un paznic și dacă gemenii nu-și țineau sora în frâu trebuia să intervină și să facă ceva. În caz contrar, propria sa soră ar fi implicată în scandalul Angelinei pe care sigur îl va provoca cu firea ei.

Când se va maturiza? Ambele fete aveau 21 de ani acum. Ar fi trebui să se gândească să se așeze la casa lor și să-și găsească soți. Dar nu, ele se țineau de vechile lor trucuri și el trebuia să intervină și să le salveze.

─ Îți vei lăsa sora să o corupă pe a mea din nou? Și-a ridicat sprâncenele în direcția gemenilor.

─ Cineva ar trebui măcar să încerce să le oprească. Va fi Lucian, dar s-a gândit că măcar va încerca să se înțeleagă cu prietenii lui.

─ Cred că îți faci griji degeaba, a spus Alex.

─ Nu fac nimic de care să fie nevoie să ne preocupăm prea mult.

─ Sunt de acord. De obicei e o distracție inofensivă. În ce belele ar putea intra două fete oricum? Drew se uită în spatele lui. Tonul său avea un indiciu de curiozitate când a întrebat,

─ Acela este Julian?

Lordul Julian Kendall era un alt coleg de școală de-al lor. Era rezerva pentru un ducat și încă încerca să vadă ce voia să facă cu viața lui. Fratele lui geamăn îl va moșteni, iar Julian era liber să facă aproape orice voia cu viața lui. Se vorbea că se va înrola în armată, dar nu luase încă această decizie. Au devenit prieteni pentru că, cu două perechi de gemeni la Eton, s-au gândit că ar trebui să se unească și să facă ravagii oriunde și oricând puteau. Toți făcuseră parte din cele mai bune rele și farse pe care școala le-a văzut vreodată. Fratele lui Julian a decis să meargă pe drumul lui odată ce au mers la Oxford. A simțit că trebuie să se concentreze asupra responsabilităților sale ca viitor Duce de Weston.

Lucian ar fi trebuit să fie preocupat de același lucru. Și el era moștenitorul unui ducat. În mintea lui, tatăl său va fi responsabil mulți ani, totuși. Nu era nici măcar pe aproape de a fi pregătit să-și asume responsabilitatea de a fi Ducele de Huntly. Nu-și putea imagina prin ce trecuse tatăl său când moștenise titlul. Fusese mult mai tânăr decât Lucian era în prezent când a preluat responsabilitatea.

Julian s-a îndreptat spre ei.

─ Mă bucur să văd niște fețe familiare aici.

─ Ce dracu faci aici? Alex a întrebat, dându-și un fir blond rătăcită după ureche. Tonul vocii lui sugera că era șocat că Julian își arăta fața în societate. ─ Asta nu pare a fi distracția ta obișnuită.

─ Nu e. Julian zâmbi.

─ Dar Eleanor a vrut să vină. Nu avea pe nimeni prin preajmă care s-o însoțească. O are și pe prietena ei, Lady Hannah Jones cu ea. Deci, sunt blocat însoțind două doamne. Nu știu că sunt un desfrânat și nu ar trebui să aibă încredere în mine?

─ Ei bine, Lucian a început.

─ Eleanor este sora ta. Cred că e în siguranță în compania ta. E o piedică în ceea ce o privește pe prietena ei. I-a lovit umărul lui Julian cu mâna.

─ Nu-mi place să-ți spun, dar sunt în siguranță în grija ta.

─ La naiba, a murmurat Julian.

─ Respectabil de familie și legături de familie. N-am crezut că voi vedea ziua asta.

Cu toții se calmaseră un nivel sau două. Nu-și puteau ignora responsabilitățile oricât de mult ar fi vrut. Zilele lor sălbatice se apropiau rapid de sfârșit.

─ Există lucruri mai rele, presupun. Cuvintele lui erau mai mult sentimente interioare a lui Lucian decât orice altceva, dar spunându-le cu voce tare părea să-l calmeze puțin.

─ Mușcă-ți limba, a spus Drew.

─ Nu voi renunța la obiceiurile mele doar pentru că respectabilitatea încearcă să intre în viața mea. E prea distractiv să te oprești acum.

─ Nu crezi că te vei îndrăgosti într-o bună zi? Lucian ridică o sprânceană.

─ Mulți bărbați au renunțat la dezmăț pentru dragostea unei femei.

Râsul lui Drew răsună în cameră.

─ Nu trebuie să găsesc pe cineva pe care să iubesc. Depinde de Alex să ducă mai departe titlul. L-a împins pe Alex, care, la rândul său, i-a aruncat o privire iritată nemulțumit de responsabilitatea impusă asupra lui.

─ Asta lasă toată distracția pentru mine. Cineva trebuie să consoleze toate domnițele pe care le respinge. Mă voi ocupa de asta cu plăcere.

Lucian dădu din cap. Drew era cel mai sălbatic dintre gemenii Marsden. ─ Mă îndoiesc că Alex se grăbește să se căsătorească cu cineva.

─ Nici unul dintre noi nu se grăbește, Alex a fost de acord.

─ Avem suficient timp să vedem ce vrem în viață. Domnița potrivită va aștepta până când voi fi pregătit.