Sumalee. Povești Din Trakaul

Sumalee

Povești din Trakaul

De

Javier Salazar Calle

Tradusă de Nicoleta Nagy

Design copertă © Sara García

Ilustrații @Elena Caro Puebla

Fotografia autorului © Ignacio Insua

Titlul original: Sumalee. Povești din Trakaul

Copyright © Javier Salazar Calle, 2021

Ediția a-3-a (revizuită)

Urmăriți autorul:

 Pagina web: ttps://www.javiersalazarcalle.com

 Facebook: https://www.facebook.com/jsalazarcalle

 Twitter: https://twitter.com/Jsalazarcalle

 LinkedIn: https://es.linkedin.com/in/javiersalazarcalle

 YouTube: http://www.youtube.com/user/javiersalazarcalle

Toate drepturile rezervate. Reproducerea totală sau parțială a acestui document prin orice procedură electronică sau mecanică, inclusiv fotocopierea, înregistrarea magnetică și optică sau orice sistem de stocare sau sistem de recuperare fără permisiunea proprietarilor drepturilor de autor, este interzisă.

Dedicată lui Raquel, cea mai bună prietenă pe care o poate avea cineva.

Mulțumiri:

Antonio Fernández pentru contribuția cunoștințelor lui extensive despre Singapore și pentru revizarea cărții.

Josele González pentru minunata pagină web pe care mi-a făcut-o (www.javiersalazarcalle.com) și tuturor celor care au citit și au îmbunătățit cartea: soția mea, Elena Caro; sora mea, Pilar Salazar și tatăl meu, Jose Antonio.

CUPRINS

Tailanda 12

Singapore 1

Singapore 2

Singapore 3

Tailanda 13

Singapore 4

Singapore 5

Singapore 6

Tailanda 14

Singapore 7

Singapore 8

Singapore 9

Tailanda 15

Singapore 10

Singapore 11

Singapore 12

Singapore 13

Tailanda 1

Tailanda 2

Tailanda 3

Tailanda 4

Tailanda 5

Tailanda 6

Tailanda 7

Tailanda 8

Tailanda 9

Tailanda 10

Tailanda 11

Tailanda 16

Tailanda 17

Tailanda 18

Tailanda 19

Tailanda 20

Tailanda 21

Tailanda 22

Tailanda 23

Tailanda 24

Tailanda 25

Tailanda 26

Tailanda 27

Tailanda 28

Tailanda 29

Tailanda 30

Alte cărți ale autorului

Despre autor

Singapore 1

Acum câteva săptămâni ...

Mi-a luat câteva încercări să opresc alarma. La a doua încercare aproape am dat-o jos de pe noptieră. M-am așezat pe marginea patului și m-am întins cu un căscat lung. O altă zi de lucru. Ca un robot care cunoaște rutina, am mânca micul dejun, am făcut duș și m-am îmbrăcat. La patruzeci de minute după ce m-am trezit porneam mașina.

Pe drum spre servici am reflectat asupra ultimelor luni. Marcat de despărțirea de unica mea prietenă, încă nu reușisem să-mi revin. După șapte ani, se pare că se plictisise de mine și m-a lăsat pentru un așa zis prieten căruia eu i-am prezentat-o și cu care, după cum am aflat mai târziu avea o aventură de mult timp. Fusesem orb tot acest timp, fără să văd ceea ce mă avertizau cei din jur. De atunci, eram ca un suflet pierdut, mereu abătut și trist. Distrus. M-am refugiat în box, practicând de mai multe ori pe săptămână. Loveam sacul de box sau partenerii ca și cum acea adrenalină era capabilă să-mi dea viața mea înapoi. În plus, proiectul la care lucram la bancă nu-mi plăcea deloc. Toată ziua nu făceam nimic altceva decât să fac probe, cu un instrument plictisitor și să marchez rezultatele într-un document standardizat. Rezultat corect, rezultat incorect, incidență. Uneori mă uitam pe fereastra etajului patru, unde era biroul meu și simțeam că vreau să mă arunc pe ea. Figurativ, desigur. Niciodată nu am considerat ceva atât de drastic precum sinuciderea. Eram trist, nu distrus. Rezultat corect, rezultat incorect, incidență.

Ceea ce nu știam era că în acea zi viața mea se va schimba pentru totdeauna. Atât de mult cum nu îmi imaginasem vreodată.

După jumătate de oră de condus și câteva ture să găsesc loc de parcare, am ajuns la biroul meu. Am pornit calculatorul și m-am dus să salut un coleg. Când m-am întors am trecut în revistă, ca în fiecare dimineață, e-mailurile primite. Același lucru în fiecare zi: teste, teste, rezultate, întrebări despre teste, cereri de testare, rapoarte de testare și teste de prognoză. Doar un singur e-mail era diferit de restul. Era de la șeful meu, trimis cu o seară înainte, cerându-mi să-l sun să-mi vorbească despre ceva. Nu aveam nici o idee ce putea fi, dar orice ar fi fost, dădeam orice să fac ceva diferit, chiar dacă nu era mai mult de cinci minute, era binevenit. M-am uitat la ceas. Noua treizeci. Oră potrivită. Am luat telefonul de servici, l-am căutat pe Valentin și l-am sunat.

─ Da, spune-mi? Răsună vocea lui Valentin.

─ Ziua bună, Valentin. Sunt David. Tocmai am citit e-mailul tău și am sunat să văd despre ce voiai să-mi vorbești.

─ Bună dimineața David. Ce mai faci?

─ Plictisit. Proiectul pe care mi l-ai dat o să mă omoare. Spune-mi că ai ceva pentru mine. Am nevoie de o schimbare.

─ Posibil. Ce știi despre Singapore?

─ Singapore? –îmi captase atenția. M-am ridicat și am mers spre o sală de ședințe din apropiere, care era goală.

─ Păi, ce știu ... Valentin. Este o țară mică în Asia, cu un nivel de trai bun, foarte civilizată, se vorbește chineza și engleza ...

─ Aici am vrut să ajung! Strigă Valentin. Vorbesc engleza, ca și tine.

Așa era, eram bilingv. Mama mea era americană. Se îndrăgostise de tatăl meu și venise să locuiască și să lucreze în Spania. La câțiva ani după ce m-am născut, tatăl meu a dispărut fără a spune nimic; n-am mai auzit nimic de el vreodată. Toată lumea a crezut că a abandonat-o pe mama, dar ea dintotdeauna a crezut că i s-a întâmplat ceva pentru că erau îndrăgostiți lulea. În orice caz, am crescut fără tată de la doi ani, ceea ce mi-a influențat copilăria și adolescența, și vorbeam engleza de la acea vârstă.

─ Ce-mi propui?

─ David, a apărut un proiect în Singapore de aproximativ șase luni, cu posibilitatea de a se prelungi la doi ani, care ți se potrivește la perfecțiune datorită cunoștințelor tale și a limbii. Știu că nu e mult timp, dar am nevoie să-mi spui azi la un moment dat sau mâine, pentru că trebuie să începem documentele urgent –am ridicat din sprâncene, intrigat. Îți voi trimite toate informațiile proiectului și condițiile contractului. Sună-mă pentru orice clarificare. Ce zici?

─ Nu știu ce să spun Valentin. M-ai luat puțin prin surprindere ...

─ Știu, știu. Gândește-te și mâine îmi dai răspunsul. Ai zis că ești sătul de teste. Asta e șansa ta. Dacă totul iese bine poți fi promovat anul acesta. Îți trimit e-mailul, te gândești și îmi spui mâine. Hei! Dacă nu credeam că ți se potrivește nu îți spuneam.

─ Bine, bine. Mâine îți dau un răspuns. În orice caz, îți mulțumesc că te-ai gândit la mine.

Când am închis am rămas pe gânduri. Când m-am întors la birou primisem deja e-mailul de la Valentin. Era clar că era urgent. L-am deschis și am citit toate informațiile. Proiect interesant, o țară cu referințe incredibile, bine plătit, inclusiv apartament plătit și, mai presus de toate, ieșeam de aici un timp; departe de amintirea fostei și de testele nenorocite. Știam clar. La cinci minute de la telefon știam deja care era decizia mea. Cu toate acestea, am decis să aștept până a doua zi pentru a avea posibilitatea de a considera tot ce implica, deși, când luam o decizie, și de obicei o luam foarte repede, rar mă răzgândeam. Odată ajuns acasă singurul lucru pe care l-am verificat a fost pașaportul pentru a mă asigura că totul era în ordine.

La ceea ce într-adevăr o să duc lipsa era tot sportul pe care îl făceam: alergat, baschet, fotbal, tenis, alpinism ... Eram pasionat de tot ceea ce presupunea efort sau risc, mai ales dacă era în aer liber. Pe de altă parte, în Singapore voi putea practica sporturi de apă care în Madrid erau limitate la doar vară, precum scufundări, navigație sau jet ski. Trebuia să se întâmple ceva serios să nu le pot practica pe o insulă. Mi-am reluat munca. Rezultat corect, rezultat incorect, incidență.

A doua zi la prânz, l-am sunat pe Valentin și i-am comunicat decizia mea. Voi merge la Singapore. Mi-a trimis detaliile călătoriei și am început să facem toate documentele. Permisul de muncă, permisul de intrare... Erau o mulțime de opțiuni și vize. În cele din urmă, s-a dovedit că ceea ce eu aveam nevoie era un Permis de muncă. Pentru astfel de permis compania era cea care îl solicita, în numele candidatului, dar a trebuit să traduc calificările mele academice (deși mai târziu, în Singapore, a trebuit să-mi aprobe originalul, un traducător oficial de acolo și să aștept până când acestea erau aprobate de Ministerul Muncii ), să completez formulare pentru asigurarea de sănătate, să fac copii la pașaport, raport de muncă de la compania mea ... Faptul că nu era o schimbare de companie ci un transfer și că, compania s-a ocupat de aproape toate procedurile a făcut procesul mult mai simplu.

Câteva săptămâni mai târziu, eram la aeroportul din Barajas luând zborul cu Qatar Airways spre Singapore. Restul celor din echipă erau deja acolo de câteva săptămâni, pregătind lansarea proiectului și citind documentația. Compania plătea un apartament de trei camere pe care îl împărțeam cu încă doi colegi, așa că nu trebuia să-mi fac griji să trebuiască să găsesc un loc de stat și voi cunoaște alți oameni din prima zi.

Am cumpărat o carte de călătorie despre țară și am citit-o în timpul zborului. Am avut mai mult decât suficient timp, șaisprezece ore de zbor cu escală în Qatar. Să te înarmezi cu răbdare.

Cartea începea cu tipica prezentare a istoriei locului. Aparent, Singapore era un oraș-stat care a trecut din mână în mână și unde acum trăia o amestecătură de rase și limbi. De fapt, avea patru limbi oficiale: engleza, malaieza, tamil și chineza mandarină. Cu două mai mult decât crezusem.

Ceea ce conta pentru mine era că era al patrulea cel mai mare centru financiar din lume (după New York, Londra și Tokyo) și al cincilea cel mai important port de mărfuri datorită poziției sale strategice. Pe hârtie, aproape un paradis pe pământ și o oportunitate de carieră de neegalat. Rămânea de văzut odată ajuns acolo. Cel puțin, părea promițător. Cartea era plină de tot felul de detalii, ceea ce mi-a plăcut. Îmi plăceau cifrele și trivia de orice fel. M-am cufundat în lectură încercând să absorb ca un bun turist, toate informațiile relevante.

În sfârșit au anunțat că am ajuns la aeroportul din Singapore. Un aeroport construit peste mare. M-am lipit de fereastră să îl pot vedea bine. Sub mine se vedea toată aglomerația orașului, dar am fost plăcut surprins de cantitatea de copaci care o avea. Uram locurile unde singura culoare vizibilă era cea a cimentului. Aeroportul era într-un colț al insulei și chiar sub el se vedea un port naval. Marea era împânzită de bărci de toate dimensiunile, dar, în special de cele gigante care transportă containere. Nu mai văzusem niciodată atât de multe la un loc și, atât de organizate, formând linii lungi paralele de nave. Orașul era plin de zgârie-nori și clădiri înalte. Pe marginile insulei erau plaje lungi cu vegetație densă în spate. Apoi am văzut o zona de case mai mici, ca o suburbie, care se termina la marginea unui râu lat peste care erau poduri.

Avionul zbura acum foarte jos peste o suprafață cu un gazon bine întreținut și puteam vedea pista chiar sub aripa stângă, unde mă aflam. Curând am simțit dintr-o dată lovitura trenului de aterizare pe pământ și avionul a început să încetinească. În depărtare, la câteva sute de metri, era scris numele aeroportului din arbuști: Changi.

Avionul a ieșit de pe pistă și s-a îndreptat spre terminal. Nu se vedea de pe partea mea, dar îl puteam vedea prin ferestrele de pe cealaltă parte. Stewardesa a anunțat, printre altele, că temperatura era de douăzeci de grade. Fiind într-o zonă ecuatorială, temperaturile tindeau să fie în jurul acelei valori cu umiditate ridicată și ploi destul de scurte, dar intense.

La scurt timp ne-au lăsat să ne ridicăm și să ne luăm bagajul. Cu valiza și rucsacul pe umăr m-am plimbat prin aeroport. Erau lucruri diferite comparat cu ceea ce eram obișnuit, precum zone cu acces gratuit la internet și laptop-uri chiar și pentru cei care nu aveau unul. De asemenea, avea o zonă de relaxare cu șezlonguri, ca cele de piscină, îndreptate spre avioane și unde oamenii ascultau muzică, dormeau sau citeau.

Am continuat să merg în căutarea platformei de tren. Pe ecrane se anunțau sosiri și plecări din întreaga lume. În sfârșit am ajuns. Era ca un tramvai numit Skytrain care te ducea la Terminalul 2 de unde puteai să iei un taxi. Când trenul s-a oprit mi-a atras atenția faptul că nu avea șofer. Curând m-a lăsat în Terminalul 2. În mijlocul lui era o grădină tropicală, cu un mic iaz și flori superbe. Scaune de masaj gratuite, lacrimi de cristal agățate care urcau și coborau, iazuri cu pești portocalii, locuri de masaj asiatic ... Inclusiv o pancardă pentru piscina din Terminalul 1 din care, după fotografii, puteai vedea pista de aterizare! Extraordinar! În băi aveau tablete cu fotografia celui care a curățat și puteai vota, apăsând pe un emoji după cum considerai că a fost curățată baia. Desigur, era curat lună. Nu degeaba era considerat unul dintre cele mai bune aeroporturi din lume. Prima impresie a unei persoane noi în oraș era aeroportul său și aici totul lucea.

În cele din urmă am ieșit și am luat unul dintre taxiurile care așteptau. I-am arătat o hârtie cu adresa viitoarei mele case și a pornit. Am ajuns într-o sâmbătă, iar compania mă informase că, colegii cu care voi locui mă așteptau acasă să mă ajute să mă instalez și să-mi spună puțin din tot ceea ce trebuia să știu pentru a mă adapta cât mai repede. Locul se numea Spanish Village. Sat spaniol în limba lui Cervantes. Curios loc de a pune un grup de spanioli. Nu știu dacă era o coincidență sau a fost intenționat, dar numele era perfect pentru a încerca să te simți ca acasă. Îl căutasem pe internet și era în cartierul Tanglin, deși asta momentan nu însemna nimic pentru mine.

Începeam drumul meu în Singapore.

Singapore 2

În mai puțin de o jumătate de oră, taxiul s-a oprit în fața intrării unui complex de clădiri și șoferul mi-a spus că aceasta era adresa de pe hârtie. M-am uitat și am văzut că în dreapta de la intrare scria Spanish Village 56-88 Farrer Road și ceea ce am presupus că era aceeași lucru în caractere chinezești. După câteva cuvinte cu gardianul de la punctul de control de securitate, a intrat în complex și s-a oprit. Am plătit cu dolarii Singaporezi aduși din Spania și a plecat.

M-am uitat din nou la hârtia unde aveam scrisă adresa. Eram în locul potrivit. Am început să merg cu tot bagajul în căutarea ușii. Complexul era format dintr-un grup de clădiri de culoare bej cu țiglă roșie pe fiecare terasă. Aveau patru etaje incluzând parterul și formau o elipsă. Între ele era o piscină destul de mare, un loc de joacă, locuri de parcare, două terenuri de tenis, o zonă de grătar ... Era clar că aici complexele erau bine organizate, nu ca apartamentul meu trist în care locuiam în timp ce căutam o casă mai bună să locuiesc cu fosta. Fosta mea, Cristina. Ea era acum la mii de kilometri depărtare de mine și, deși aveam momente când o simțeam dureros de aproape, chiar și cu o intensitate înspăimântătoare, trebuia să o uit. Eram deja sătul de atâta durere, de a-mi plânge de milă și de o silă neobișnuită. Trebuia să mă bucur de viață din nou. Îmi doream să fiu acel David nebun de înainte de a o cunoaște; fără rețineri, fără compromisuri, fără a fi nevoie să răspund cuiva. Cel puțin să cunosc femei și să se ne distrăm fără obligații.

În timp ce căutam ușa clădirii, am fost interceptat de un om cu trăsături asiatice care m-a întrebat într-o engleză foarte ciudată unde merg. Am presupus că era cineva de la întreținere sau așa ceva. I-am spus că eram un nou chiriaș și i-am dat adresa. Asta l-a liniștit. Mi-a dat mâna, mi-a scuturat-o încântat și cu un zâmbet pe față și m-a condus la ușa clădirii mele ajutându-mă cu o valiză. A sunat la apartamentul meu și când cineva a răspuns, o voce care îmi era familiară, i-a spus că noul chiriaș a sosit. Am reflectat un moment la cât de deștept a fost, cum în loc să mă contrazică, m-a însoțit la ușă să confirme ceea ce i-am spus cu colegii mei de apartament. Când vocea a confirmat că mă aștepta, a fost mulțumit, și-a luat la revedere de la mine și am intrat în ceea ce va fi noua mea casă pentru cel puțin următoarele șase luni. Sau cel puțin asta am crezut.

Am sunat și am împins ușa. Am fost uimit. Mi s-a părut că am recunoscut vocea lui Josele, care îmi era coleg, un prieten cu care lucrasem timp de trei ani cot la cot, după care la terminarea proiectului plecase în Statele Unite, împreună cu alt coleg, să lucreze la alt proiect. Ne-am înțeles foarte bine de la început. Am fost trist când proiectul s-a finalizat și ne-am despărțit, dar am menținut legătura și ne-am văzut ori de câte ori s-a întors în Spania.

La ușa apartamentului așteptându-mă, după cum am bănuit, era Josele. Nu se schimbase deloc, cu părul ca un moț, o imitație proastă a lui Elvis Presley. Am lăsat valiza și rucsacul jos și l-am îmbrățișat încântat.

─ Josele? Tu ești?

─ Surpriză! Intră și îți spunem. Uite cine e aici, mi-a spus și a deschis ușa larg.

─ Damaso!

Am alergat și l-am îmbrățișat ridicându-l în aer. Damaso era colegul cu care compania îl trimisese pe Josele în Statele Unite. Era un pic ciudat, dar o față familiară până la urmă. Ziua nu putea începe mai bine având aceste două personaje drept colegi de apartament.

─ Dar, ce faceți aici? Nu erați în America?

─ Da, am fost, spuse Damaso. Proiectul s-a încheiat și ne-au trimis aici nu de mult. Valentin ne-a spus că vii, dar nu a vrut să-ți spunem ca să îți facem o surpriză.

─ Și ce surpriză băieți! Nu se putea mai bine. Împreună din nou și de data aceasta împărțind un apartament. Singapore pregătește-te!

─ Da! A strigat Josele entuziasmat. Putem face sport împreună din nou. Damaso și eu ieșim la alergat de două ori pe săptămână și suntem într-o ligă de baschet de expatriați. Deja te-am înscris în echipă.

─ Minunat! Am răspuns. Cel puțin nu mă voi îngrășa și voi cunoaște alți oameni. Bine, spuneți-mi cum e viața aici.