O petala de Trandafir

© Vera Samson, 2018

ISBN 978-5-4493-0472-8

Created with Ridero smart publishing system

Prefata

Partea intaia a cartii “O viata zbuciumata” cuprinde continutul restrans a unei vieti omenesti prin descrierea soartei familiei Modiga.

Volumul de fata e o prelungire a marturisirei vietii mele in contiunuare, a unor pagini uitate, pagini care, dupa parerea mea, pot servi calauza generatiilor in crestere.

Ele cuprind anii razboiului, si a foametei, a groaznicilor deportari spre Siberia, a suferintelor oamenilor nevinovati.

Mai tarziu istoria se completeaza cu evenimentele din Transnistria, care isi au reflectare in actiunile zilelor noastre.

Prin viltoarea grozaviilor timpurilor acelea se desfasoara sentimentele prieteniei si a dragostei curate a celor 2 indragostiti, care sper ca vor schimba destinele multor cititori, dragoste care strabate spatiul si timpul.

MOLDOVA pare a fi o statuie ridicata in cinstea palmelor lui Dumnezeu, care demult de la facerea lumii, a modelat aceste frumuseti menite sa bucure ochiul, sa mingiie sufletul si sa-l faca sa fie mandru de plaiul natal.

Casa parinteasca

Cascalia, satul in care ma-m nascut si mi-am petrecut copilaria. Amintirile din copilarie sunt o opera de maturitate cu experienta sufletului de astazi. Desigur, bastina cu blandele coline, cu pomi infloriti de primavara, ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului, acele negre retrairi a gandurilor si sentimentelor de astazi. Pe vremuri, cand copiii n-aveau telefoane mobile si nu erau dependenti de calculator sau de alte tehnologii, viata lor avea alt sens.

Imi aduc aminte de mirosul painii coapte in cuptorul batrinesc. Bastina mi-a fost mirosul de lapte, ea mi-a fost amintirea cand treceam pe cararuia, ce ducea spre bunica Marioara. Toate acestea imi implinesc sufletul, amintindu-mi copilaria.

Сopilaria me-a fost fericata intr-un fel anume in sufletul meu copilaresc de odinioara. Deseori visez si gustul painii, mirosul gliei, cararuia cu praf, ce-mi ingropa picioarele goale in bolohanii de pe marginea drumului. Salcamul de la poarta, mirosul imbatator a florilor de salcam, garofitele galbui ce le sadea mama in gradina – toate imi bucurau ochii. Oare pot uita de puntea ce ma clatina si-mi era frica sa nu cad in apa. Ea lega doua maluri ale rapii din mijlocul satului ce ducea spre lelea Druta. Dulcea amintire aduce placere sufletului meu de copil, cand badea Hariton si lelea Druta imi intindeau bucata de paine proaspat coapta. Au trecut prea multi ani de atunci, desi amintirile sunt tot mai vii ca oricand.

Mi-i drag si scump meleagul meu cu holdele de grane coapte cu dealul verde, cand zburam cu aripi de inger. Copilarie – lume duioasa si dulce, incalzita de-ale soarelui raze. Ea este virsta ce ne tine aproape de Dumnezeu si de toate tainele existentei. In ea plangem si ridem, ne suparam si iertam.

Am aparut pe lume in a 4-a zi a lunii martie, cand infloreau copacii si mirosul florilor raspundeau aroma placuta de primavara, anume atunci parintii mi-au dat viata daruita de Dumnezeu. De aici incepe tarimul magic al copilariei in satucul Cascalia, raionul Causeni din Moldova. Tatal meu, Modiga Ion, roman de origine, a fost venit din judetul Vaslui, satul Tutcani, Romania, unde si-a format familia. Mama mea, Marioara, se tragea din familia de Tabarneni, unde cresteau 7 copii. Mama a fost luata “de suflet”, de un frate de-al tatalui ei, Tabarna Timofei si teotea Domnica. Copilaria mea se regaseste mai mult in poala bunicii mele Domnica, pe care deabia o tin minte cum mereu imi canta cantece de leagan.

Fiind mai marisoara, tot o intrebam pe mama de unde, totusi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: Te-am plamadit in trup, copila mea, precum albina plamadeste mierea. Ti-am asternut in leagan trandafiri crescuti in nopti de umbre si lumini, in vegea mea de chin ingreunata te-am mangaiat cu a genelor miscari si te-am scaldat in calde revarsari de dragoste adanca si curata, caci tu-mi esti dulce ca mierea si frumoasa ca un trandafir. Si vad lacrima pe al tau obrajor, fiindca nu stiu ce soarta te asteapta. Stiam ca nu vei fi a mea si eu voi ramane ca un stinginel batut de nea, pe care nici o raza nu-l invie.

Mama – ce cuvint inaltator, ce sentiment de dragoste ne invaluie sufletul si un chip sfant ne apare in fata ochilor atunci, cand il rostim. Ce bine o canta pe mama scriitorul G. Vieru: “O, fire blanda, o femeie muncita, izvorul tuturor fiintelor”.

– Ce este o mama?

– E dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, calauza, sfatuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin, care toata viata ne plange amarul.

Copilaria e usoara, ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la toate neajunsurile si nevoile vietii?

Mama, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit si a suferit in viata. Acum o privesc ca dintr-o mare indepartare de vis, ochii ei caprui, umeziti deseori de o lacrima, care putea fi semnul unei ascunse tristeti, erau umbriti de negrele gene, stufoase, parul il avea prins langa urechile mici cu agrafe si strans apoi intr-un coc mic. O tipica taranca muncitoare cu palmele batatorite de sapa, hirlet si de coasa. Mama cu iscusinta putea face toate lucrurile femeiesti si barbatesti. Disdedimineata ea aranja toate lucrurile gospodaresti, dupa care pleca in camp, intorcandu-se se apuca de alte treburi. Pana noaptea tarziu dardaia masina de cusut. Toate hainutele noastre erau cusute de ea.

Casa batraneasca fusese construita inca de unchiul Timofei in mijlocul gradinei.

Deasupra foisoarelor verzi, ca o stresina, crescuse, bogata o vita de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albastrui, raspandind un miros dulce-acrisor. Toamna cand adia vintul, casa intreaga plutea in betia parfumata a ciorchinilor vitei de vie.

Frumos ingrijita era si bucataria de vara cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poama alba varuita in albul varului curat. In mijlocul ei – o masa lunga si butucanoasa de lemn de stejar, inchipuita din barda, peste care spinzura necontenit, pana la podele, o fata de masa, brodata pe margini cu rauri rosii. Sase scaune ocoleau masa. Pe perete in colt era atarnata o iconita cu Maica Domnului. Prin ograda mama stropea cu apa praful si eu mereu ii ajutam, asa cum puteam. Sarmana mama demult numai e in viata. Acum ti-as spune cu cuvintele poetului:

Deadea Timofei, de care a fost infiata mama mea, avea cateva desetine de pamant arabil si un lan de vie. Dupa ce au decedat buneii, pamantul trebuia prelucrat, deaceea toata povara muncii a cazut pe umerii mamei, fiindca tatal facea armata romana.

Uneori ma framanta subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea din greu in camp si acasa, o munca distrugatoare, mistuitoare, noi copiii eram mici si nu-o puteam ajuta.

Incercam si eu s-o ajut pe mama cum puteam; cum pleca mama in camp, eu scoteam tolisoarele de pe jos sa le scutur, dar ele erau atat de grele pentru un copil de 4 ani, de ciuda deseori le taraiam inapoi nescuturate, dar eu maturam bine in casa si era intr-un fel curat, mama ma lauda, zicea ca fata ei e gospodina. Ma apucam si de pregatirea bucatelor, uneori faceam ceva gustos dar de multe ori mai stricam niste producte. Mama, venind obosita de munca grea, manca cu gust mancarea mea. Ingrijeam de flori, le udam si imi placeea sa-i daruiesc mamei cate un buchetel de flori din gradina noastra. Mai tarziu, cand s-a nascut fratele Gica, mai aveam inca o insarcinare de mare raspundere, sa stau cu el sa-l hranesc. Imi faceam lucrul destul de coviincios, dar totusi vroiam sa fug si la joaca. Ma rog, ca copil, nu-mi mai dam seama de toate ce cunosteau virstnicii.

Da, copilaria e un lucru minunat. Ea, copilaria e o poveste ce te cuprinde si apoi te lasa si, cand ajungi batrin, ai zice ca ai fost copilarie frumoasa, dar te-ai pierdut in infinit. Eminescu zicea:

Astazi si Gica e batran, ne aducem aminte unori de peripetiile noastre ce le faceam impreuna. Pe vremuri nu existau gradinite de copii, nici jocuri electronice, computere, dar copilaria ne parea frumoasa. Parintii aveau nadejde in noi, ne multumeau pentru ajutorul nostru copilaresc.

In gradina mama sadea multe flori frumoase, noi le ingrijeam cu mare dragoste si din suflet, mama vorbea cu ele ca cu niste fiinte vii si le lauda, ca sunt atat de vrajitoare si minunate acele fapturi ale lui Dumnezeu. Din ciuda si invidie vecina arunca gunoi peste florile atat de minunate. Mama insa nu se supara, dar se gandea cum ar face ca aceasta femeie rea sa se priceapa ce dauna face. De aceea mama ii arunca buchetele de flori peste gard, in gradina ei nematurata. Vecina s-a cerut scuze si se mira ce inima buna are vecina ce creste florile. Deatunci ea a devenit o vecina mai buna.

Noi, copiii, am crescut, am invatat si am parasit casa parinteasca. De cate ori veneam acasa, mama ne cocea placinte si ne canta cintecul ei de jale: “Astazi plange si cuptorul, dupa voi, copiii mei, lacrameaza chiar si hornul, nu mai coc placinte pentru voi”. Mama zicea, ca a avut trei copii cu trei noroace.

Numai iubirea parinteasca este o iubire catre copiii sai eterna si neinteleasa, care suceste mintile, pana cand suntem copii, si nu avem noi singuri copii. Si atunci cand suntem inca langa parinti, avem impresia ca ceasta perioada nu se va mai sfarsi niciodata.

Aceasta este virsta intrebarilor, dar timpul este roata universului. El este de fiecare data exact si nu asculta nici o explicatie. Timpul darueste oamenilor viata, dar peste catva timp o ia inapoi. In aceea virsta nu-ti dai seama ce inseamna mama si tata. O, mama, gandul iti era numai la noi, nu aveai o clipa de odihna. Lacrimile erau un bun medicament pentru bolile tale, lacrimele tristetii si a bucuriei omenesti. Lumea s-a nascut dintr-o lacrima a lui Dumnezeu, spune o legenda populara si femeile plang mai mult decat barbatii de 5 ori.

Da, te bocesc, mama, vino macar odata in vis caci sunt singura si ma lupt in taina, intindeti bratele spre mine si dojeneste-ma de bine. In viata de apoi s-ar putea sa ai multi prieteni, la care sa tii mult, dar niciodata nu vei mai simti dragostea si blandetea pe care numai mama ti le poate oferi. Domnul sa te binecuvinteze acolo unde esti acum. O luminare-pentru dragostea de mama-voi inalta in mijlocul stelelor, flacara ei pura sa arda vesnic in fata tronului lui Dumnezeu.

Tatal meu, Modiga Ion, a fost un om foarte lalentat, canta foarte frumos din vioara. El a lucrat ca director de scoala in sat. De o statura si tinuta frumoasa, inteligent si destept, era foarte stimat de oamenii din sat. El terminase studiile pedagogice in Timisoara, Romania, si isi alese locul de munca pedagogica in satul Cascalia. Aici o observase pe tanara Marioara ce terminase 7 clase, tinerica, frumusica si bogata, dupa cum se considera in sat. Ea a fost infiata de Timofei Tabarna, om instarit si vazut in sat, caruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruscuta era cea mai dulce fiinta in familie. In curtea lui Timofei Tabarna se inalteau doua case, o curte mare, avea si lanuri de grane si vii. Dupa cum, tanarul pedagog nu avea nimic in afara de bastonul si vioara, se gandise ca Marioara ar fi o buna candidatura de sotie, macar ca era cu 13 ani mai tanara. Tot mai des in casa lui Timofei se afla ca oaspete tanarul pedagog. El se indragostise intocmai, privind-o pe Maruscuta gospodarind pe langa casa, harnica ca o furnicuta. Din vorba in vorba, la un pahar cu vin, tanarul indraznise sa o ceara ca mireasa. Cand deadea Timofei ii povestise despre convorbirea cu tanarul pedagog, fata se fastici si, rosie ca macul, spuse ca nu vrea sa se casatoreasca, ca e prea tanara pentru a forma o familie si inca nu intelege nimic in acest domeniu.

Dar Ionica tot mai des insista la casatorie si fiindca fata tot zabovea, Ionel cam dadea pe la crisma din sat si isi canta cintecul la vioara: “Cand se duce lumea la culcare, cine umbla beat prin circiumioare? Este Ionel, bata-l norocul, care bea ca sa-si mai stinga focul, focul, care fringe inimioara, fiindca nu-l iubeste Marioara”.

Intre timp, Marioara se indragostise, tot mai tare ii apasa inima, trecand pe langa casa lor cu un costum frumos, cu palaria si basonul. Marioara il iubea grozav, nu-si mai gasea locul, dar vezi ca deadea Timofei nu mai vrea sa aiba un ginere hoinar, fara pamant si avere.

De tanarul pedagog erau indragostite toate fetele din sat, dar se gandeau ca sunt simple tarance si nu sunt de nasul acestui intelegent baiat. Ele ii cantau: “Ce-ai gasit, Ionel, la Marioara ce ti-a pus pe flacari inimioara? Ce te plangi tu, mai baete, cand pamantul este plin de fete?”

Dar pentru Ionel exista numai o fata in sat, Maruscuta. Acest cintec era preferatul tuturor consatenilor, dupa ce in sat s-a sarbatorit cea mai frumoasa nunta. Apoi, cand lua el indragita vioara si tragea primul acord, rasuna cea mai dulce melodie Ciocirlia”, toti stateau cu gurile cascate.

Avea un dor nemangaiat, fiidca a plecat de acasa fara voia parintilor. A trecut granita peste Prut si asa s-a pronuntat soarta sa ramana pentru totdeauna in Moldova. Si-si aducea aminte de casa parinteasca din Tutcani, de parinti, si mai ales de mama, care mereu il plange, ca a plecat de acasa si el, cel mai iubit, fiind mezinul. Si atunci el le zicea: “De ce ma-ti dat la invatatura? De ce ma-ti dus de langa voi? De ce ma-ti dus de acasa? Sa fi ramas fecior la plug, sa fi ramas la coasa”. Si el se gandea, daca nu ar fi plecat de acasa, atunci nu se plangeau parintii de soarta lui. Si atunci eu nu mai rataceeam, pe-atatea cai razlete, si aveati si voi in curte acum-un stalp la batranete”.

Parintii mei au vietuit impreuna aproape 50 de ani, au pastrat casatoria prin acele nevoi si chinuri. Cu o luna inainte de a se implini cei 50 de ani de casatorie, mama a decedat si, pe patul ei de moarte-ea s-a amintit, cum noi copiii am dorit sa le sarbatori acest eveniment – nunta de aur.

Au trecut anii, si pe unde nu i-au necajit soarta. Au fost vremuri grele, razboi, saracie, foamete, ocupatie ba de rusi, ba de turci, Siberia, de care se temeau toti pe atunci. Cica secretul soartei ramane vesnica ghicatoare pentru toti si fiecare din veac in veac, din an in an, din zi in zi, din ora in ora. Batranetea este o lege a firii. Tatal meu a vietuit 96 de ani, o virsta foarte inalta. Se zice ca viata care dureaza mai mult, este un semn de civilizatie, este un dar de la Dumnezeu si o cucerire, o, ocazie extraordinara pentru o convetuire mai umana si valoarea omului se masoara dupa greutatile prin care a trecut. Dificultatile iti intaresc mintea asa cum munca fizica iti intareste corpul.

Dupa ce mama a decedat, tatal a mai supravetuit inca 13 ani, anume atatea ani cu cat el era mai in virsta decat mama.

– Cum te mai simti?

– Da, cum? Intotdeauna singur, caci numai singuratatea iti aduce implinirea.

– Mai vezi ce catesti?

– Cam rau vad, dar daca nu catesc simt ca pierd contactul cu intreaga lume. Doar ai prieteni, poti lua un pahar de vin cu ei. Asta e adevarat, dar cartile sunt cei mai tacuti si constanti prieteni. Cartile sunt cei mai accesibili si intelepti consilieri si cei mai rabdatori profesori.

– Cum mai infrunti problemele vietii singurel?

– Problemele aduc experieta, iar experinta aduce intelepciunea.

Da, intr-adevar, intelepciunea unui om batran este si o viata organizata. Inteligenta unui individ se masoara in cantitatea de incertitudeni pe care e capabil sa o suporte. Tatal meu a fost capabil sa se ingrijeasca, sa se poarte cu consatenii, respectindu-i de a-si lua palaria din cap si inchinindu-se pana la pamant.

– Ce sa fac, nu ma plang, doar viata se scurteaza sau se lungeste in functie de curajul persoanei respective.

Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om curajos si intiligent. Glasul frumos de tenor si la pastrat pana la adanci batranete. Mereu isi canta cantecul preferat: “Batranete, haine grele, ce n-as da sa scap de ele, trec zilele trec si eu, imbatranesc si-mi pare rau”. In viata lui el n-a gustat nici o pilula pentru careva boala si n-a suferit de boli. Cand fuma, il mai auzeai tusind, dupa ce a lasat fumatul, era totdeauna sanatos. In ultimii ani nu mai putea sa cante la vioara, ii tremurau degetele si era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creerul lui era mereu antrenat.

– Dragostea catre oameni este o limba pe care surzii o pot auzi si orbii o pot vedea, – zicea el.

Doar sunt oameni diferiti.

– Dar sa stii, fiica mea, chiar si printre ghimpi se nasc trandafiri – imi zicea el. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie sa suporti spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins. Tatal meu a avut o viata zbuciumata, continutul careia cuprinde o ironie amara. Soarta l-a zbuciumat si impins in multe locuri, alergand dupa sperante irealizabile. Si, acum, privind pietrele funerare de pe mormant imi fac grele impresii despre ei, parintii nostri, Ion si Marioara. Aici se reintorc amintirile despre ei. Din suflet a izbucnit un bocet cu adanci suspine.

La scoala

La scoala ma pornisem inca de cand ma tin eu minte cu tatal meu de minuta. Aveam poate vreo 3 ani de zile cand mergeam cu tatal la scoala din sat. El era profesor de matematica. Buneii mei decedasera si, mama ocupata de multe griji gospodaresti, n-avea cu cine ma lasa acasa. Deaceea anii mei de scoala s-au inceput in ultima banca in clasa, unde ma aseza tatal meu. Aici eu puteam sa ma ocup сu desenul, constructii din diferite obiecte, cu lucrul manual, puteam sa cos la papusele mele diferite hainute, dar cu timpul trageam atentia la temele ce se petreceau la lectie. Unii elevi nu-si pregateau cuviincios temele pentru acasa si atunci profesorul repeta iarasi si iarasi temele si, de multe ori tatal imi tragea atentia si ma intreba si pe mine cateceva. Din zi in zi, eu invatasem alfabetul, stiam sa socotesc, deaceea la 1 septembrie 1939—1940 eu am plecat la scoala cu un an mai inainte. Primul an am invatat la romani cu alfabetul latin. Dar in anul 1940 au venit sovieticii si am repetat anul scolar cu alfabet chirilic. Imi aduc aminte eu, eleva in clasa 1, invatam profesorii noi veniti alfabetul chirilic. Aveam asa o insarcinare de la tatal meu, era deacum angajat director la scoala din Cascalia. Incurind s-a inceput razboiul si tatal a plecat la front.

Prima mea invatatoare a fost domnisoara Diamanta. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se parea ca era cea mai frumoasa, mai splendita din toata lumea. Cred ca eram sirguincioasa la invatatura, fiidca ea ma lauda mereu. Caietelele mele erau exemplare imi placeea sa scriu caligrafic. Imi aduc aminte de prima poiezioara: “Catelus cu parul cret, fura rata din cotet, el se jura, ca nu fura, dar l-am prins cu rata-n gura. “In afara de lectii, ea ne invata jocuri si dansuri. Pe atunci, nu erau ca acuma aparate de fotografii, s-a pastrat numai una, cand jucam un joc care se numea “Ciuleandra”. Elevii erau imbracati in haine nationale.

Pe acele grele vremuri nu aveam nici caiete pe care sa scrim, scriam lectiile pe o placuta de gresie inramata cu un creion de gresie. Placuta avea o suprafata de 25 cm. patrati si deaceea mereu stergeam ce scriam, fiidca aveam prea putin loc. Necazul cel mai mare era ca, daca scapai placuta jos, ea se spargea si pentru aceasta trebuiai se primesti pedeapsa. Pedeapsa era aranjata intr-un colt de clasa. Pentru o mica invinuire trebuia sa stai in genunchi cu mainile in sus pe graunte si coji de nuca, dar si mai dureros era cand, cu mana ta, trebuia sa aduci din curtea scolii o varga de liliac, cu ajutorul careea invatatorul iti croia cateva vargi la palma, pana cand iti ieseau besici si atunci tineai bine minte cum sa te porti la scoala.

Inspaimantata, priveam mainile lui Petrica, vecinul meu de banca, vedeam varga suierind in jos, aproape mai repede decat o puteam urmari cu ochii, si lovind taios pe centrul palmei, unde pielea era mai sensibila. Palma se inrosi imediat, urmatoarea lovitura venea la inchietura degetelor unde era si mai dureros, si ultima, la virful degetelor, unde Dumnezeu daruise cele mai multe simturi.

Inca 3 lovituri si la mana cealalta. Urmarind, eu inchideam ochii atat de strans, mie mi se parea, ca si cum mie mi-ar fi ars carnea cu ferul rosu pana la os. Inainte ca durerea sa se fi raspindita veni alta lovitura, apoi alta, imi infipse dintai in buza de pe jos indignata de nedreptatea situatiei intr-o stare de frica si uluire totala. Mi se parea ca eu insusi sufar aceea durere si injosire.

Eu imi indeplineam sarcinile scolare cu cea mai mare raspundere, in caz contrar, stiam ca acele lovituri cu varga de liliac vor besica si palma mea. Nu, nu se poate asa ceva dar, ma gandeam eu, dar si sa poti trai in chip de salcie plangatoare, tot nu era cazul. Eu aveam putina mindrie de a fi scolarita exemplara.

Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de asa pedeapsa. Pe atunci pedeapsa de catre invatator era un lucru obisnuit si necondamnat. Parintii copiilor erau prea ocupati cu treburile gospodaresti, deaceea ei dau voie la invatatori: Sa-l pedepsesti, domnule profesor, numai sa faci om din el-se adresau parintii.

Cu drag pastrez doar amintiri placute despre primii ani de scoala, eram tantuiti toata ziua in bancile incomode care ne deformau coloana vertebrala, ele erau vopsite cu culoare neagra. De fiecare data intilneam blanda si draga noastra invatatoare. Eram foarte nerabdatoare, inima imi batea cu putere cand se ivea ea in clasa. Arata ca o zina cu chip de inger, cu glas duios, cu ochii albastri ca seninul cerului si cu parul auriu ca spicele graului. Noi, micutii, eram ca puii de rindunica raspinditi pe cer, dar ea cu blandetea si dragalasia ei ne-a adunat intr-un colectiv si ne-a condus primii pasi spre lumina, cu mana ei plapinda ne conducea condeiul din mana noastra tremurinda. Primii ani de scoala sunt o perioada a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaste, de a intelege si invatatorul ii inzestreaza cu mijloace de a invata, de a dezvolta tot ce e dat de la Dumnezeu. Da, primul dascal e dator sa dobindeasca buna cunoastere a capacitatii si interesele fiecarui elev. Acum eu citesc autobiografia scriitoarei engleze Agatha Cristiei, si ma mir cat de fericata i-a fost copilaria si cate lipsuri am avut eu in copilarie. Parintii ei aveau posibilitati sa-si aranjeze odrasla la diferite niveluri: limbi straine, muzica, inot, calarie, desen, lectii de dansuri, lectii de buna maniere in societate, s. a. In cele din urma, daca fiecarui copil i se ofera mediu potrivit, inconjurarea necesara si profesorul poate crea o atmosfera placuta spre intocmirea rapoartelor de activitate.

Nu mai puteau visa copiii de apoi la invoelile elevilor de astazi: sali de clase cu mobilier adecvat, bucatarie dotata dupa standarte de inalta calitate. Scoala de azi bineficiaza de sali de sport, biblioteca scolara sta la dispozitia elevilor sai.

As vrea sa m-auzi acolo in ceruri: “Ce cuvinte sa-ti spun, draga invatatoare, ce covor sa-ti astern pe cararea ursita de dor? Iti aduc un curcubeu de crizanteme, revarsand melodia de-alungului drum pedagogic”.

Fiecare din noi se gandeste cu bucurie, melancolie, la zilele petrecute pe bancile scolii, la clipele amuzante din timpul orelor, la profesori, la intamplarile din scoala, la colegii de clasa. Va multumesc de intalnirile, care le-ati organizat, unde m-ati chemat sa-mi, spuneti ca ma iubiti, cum ca efortul meu pedagogic a contat enorm in viata voastra.

Imi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamna si frunzele isi danseaza valsul instrainarii, impunind atmosfera de melancolie, vazind ca inca o generatie este in trecere.

Copil al razboiului

O bubuetura fulgeratoare insotita de trasnituri multiplicate de zeci de ecouri produse un zgomot zguduetor care ne trezi din somn, pamantul se clatina. Copiii incremeniti de groaza incepu sa scanceasca, iar mamele se rugau la Dumnezeu prin bocete: “Of, Doamne, of, Doamne, pazeste-ne”. Ne gaseam ascunsi in beciul nostru de marile nenorociri ale razboiului. Aici s-au adunat toti vecinii, fiindca beciul nostru era bine construit din piatra. Inima-mi batea sa-mi sara din piept. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. In mintea mea de copil nu se mai formula strategia acelor popoare, ce vor razboi, moarte, frica, saracie.