O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

© Vera Samson, 2017

ISBN 978-5-4485-9216-4

Created with Ridero smart publishing system

“Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elmente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ, COPILUL, tinzînd ca fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.”

Cea mai mare bucurie pe care o avem noi, ca oameni ai şcolii, este aceea că avem în jur COPII. Prin ei pricepem noul, ei ne ţin la loc de cinste, ne oferă iubirea, ori de cîte ori, prin zîmbetul lor, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei gasim echilibrul.

Copiii cuminţi sau neastîmpăraţi, toţi au nevoie de iubire, atenţie şi tandreţe. Copiii nu cer prea mult, dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, sinceritate, bunătatea sufletului uman.

Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, căci, spre a conduce elevul acestor vremuri către maturitate, este nevoie de multă înţelepciune.

Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci cînd învăţătorul se regăseşte în elevii săi. Drumul către success este încă anevoios, necesită multă răbdare si pricepere, consumă multă energie şi are nevoie de dăruire de sine pas cu pas, străbătînd, făurind mereu personalitatea elevului, folosind tot arsenalul de metode si mijloace de care dispune.

UN INTERVIU CU CORESPONDENTA VALERIA DASCĂL DE LA TELEVIZIUNEA MOLDOVENEASCĂ DIN CHIŞINĂU

– După o convorbire cu dna Captari V.F. de la Ministerul de Învăţămînt Public din Chişinău, spre a realiza un reportaj literar, am onoarea de a conversa cu un pedagog cu o mare experienţă de muncă pedagogică pe tărîmul învăţământului public din Moldova.

– Doamna Vera, ştiu că aveţi un staj de 50 de ani de muncă în şcoală, este un timp foarte îndelungat. În Moldova avem puţini pedagogi cu o aşa înaltă experienţă de muncă pedagogică, ba chiar unii pedagogi, terminînd studiile pedagogice, caută să muncească în alte domenii, fug de şcoală. Arătaţi încă tînără, cînd aţi început studiile în domeniul pedagogiei?

– În viaţa mea a jucat un mare rol tatăl meu, Modiga Ion, care m-a făcut pedagog foarte devreme. O jumătate de veac din viaţa ce mi-a oferit-o Dumnezeu am dăruit-o educaţiei copiilor. Da, eu l-am urmat pe tatăl meu, ce s-a sacrificat şi el toată viaţa acestei nobile profesii.

– Interesant, dar la cîţi ani aţi venit la şcoala primară?

– La 6 ani. Interesant e că tatăl meu, fiind director de şcoală în satul natal Caşcalia, după ce am terminat şcoala primară, m-a facut să studiez la Şcoala Pedagogică

– Şi asta e foarte interesant, doar dumneavoastră eraţi încă o copiliţă.

– Tatăl meu avusese o însărcinare de a trimite pe unii elevi la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender pentru pregătirea tinerelor cadre cu studii pedagogice. Şcoala Pedagogică din Bender era prima instituţie de învăţămînt public din Moldova după război.

– Şi aşa aţi izbutit să deveniţi studentă?

– Da, tatăl meu a încercat să pregătească pe unii tineri ce terminaseră cîndva 3—4 clase, pentru a le oferi şi lor un certificat de 7 clase. Republica Moldova avea o mare necesitate de cadre cu studii pedagogice. Spre regret, părinţii nu vroiau să-şi trimită odraslele departe de casă, fiindcă ei trebuiau să prelucreze pămîntul, să îngrijească de animale, ş.a. Pentru tatăl meu, ca director de şcoală, a fost o problemă trimiterea elevilor la Şcoala pedagogică. Totuşi, el a pregătit cîţiva tineri. Printre ei m-a prezentat şi pe mine la Şcoala Pedagogică din Bender. Iată aşa am devenit studentă.

– V-a fost greu să studiaţi?

– Extraordinar de greu. După război bîntuia o grea foamete, după o secetă nedumnezeiască. Materialul de predare în Şcoala Pedagogică, de obicei cu un program de 4 ani, fusese constrîns în 3 ani de studiu pentru necesitatea pregătirii tinerelor cadre. Profesorii erau trimişi din Rusia, mai multe obiecte se predau în limba rusă, de care noi, moldovenii, nici nu auziserăm. Desigur că era foarte greu. Dar ce condiţii de trai aveam noi primii studenţi?! Nişte nare, pe care dormeam, construite în grabă din scînduri necioplite cu ploşniţe de diferite soiuri, ne îndestulau. Clădirea era distrusă după război, fără ferestre şi uşi. Erau uşi împletite din stuf. Dar…

– Ce v-a făcut să rămîneţi acolo în aşa grele condiţii?

– Vorba tatălui meu a fost sfîntă. El mi-a zis: “Tu vei deveni învăţătoare”. Dar poate că asta mi-a fost soarta mea, de a deveni pedagog.

– Aş vrea să vă întreb, cine v-a fost primul învăţător?

– Prima mea învăţătoare a fost domnişoara Diamanta, venită din România.

– Dar ştiu că primul Dvs. învăţător a fost şi tatăl, Modiga Ion.

– Da, el mi-a fost primul meu dascăl, el mi-a însufleţit dorinţa de a deveni învăţătoare, el mi-a făurit această cale în viaţă. Pe atunci profesia de învăţător era foarte prestigioasă şi respectată. În şcoala din Caşcalia numai el avea studii speciale pedagogice.

– Dar copiii Dvs., Victoria şi Sergiu, n-au avut dorinţa de a vă urma calea de pegdagog?

– Nu, ei ştiau cum mă chinuiam cu toate problemele mele: familia, munca pedagogică, studii prin corespondenţă, pregătirea către lecţii, mii şi mii de caiete de controlat, materiale illustrative confecţionate de mîna mea, nopţi nedormite.Toate acestea m-au costat extraordinar de mult. Pe lîngă toate acestea mă aflam ca membru de partid, aveam obligaţii politice şi de aceea trebuia să fiu mereu în avangardă. Dragostea de profesia mea m-a făcut să fiu un pedagog creator. Desigur, nu lauda sau medaliile, meritele în domeniul pedagogiei, nici pozele de pe tabla de onoare nu m-au satisfăcut. Să-mi văd rezultatele muncii depuse zi de zi, satisfacţia părinţilor şi respectul elevilor m-au interesat mereu. Deseori, întîlnindu-mă cu unii din ei, mă întrebau: “Doamnă Vera, nu mă cunoaşteţi, sînt elevul Dvs., vă mulţumesc pentru învăţătură, pentru bunătate şi răbdarea ce aţi avut-o cu mine, vă sărut mîna, care mi-a corectat milioane de greşeli.”

– Da, e o fericire să întîlneşti asemenea elevi bine educaţi. Dar cu ce vă ocupaţi acum? Am auzit că lucraţi la Ministerul Învăţămîntului.

– În viaţă mi-a fost dat să mă ocup cu diferite însărcinări în domeniul învăţămîntului.

– Sînteţi vioaie şi încă tînără!

– N-aş spune, am început să-mbătrînesc, am cam uitat că anii zboară, căci vremea în loc n-o poţi opri, mai trece o zi, încă o zi şi iar. Da, am început să-mbătrînesc, deşi cred că nu-s chiar aşa de bătrînă. Sînt încă energică şi aş vrea încă să fac multe, dar, uitîndu-mă în oglindă, îmi zic că sînt căruntă şi nu numai părul e cărunt, dar şi inima. Căci în viaţa totul este relativ, nu mai ştii ce se întîmplă mîine şi frunzele vieţii se îngălbenesc şi nu-i uşor deloc să spui cînd a venit şi rîndul tău. Îmbătrînesc şi-mi pare rău. Ieşind la odihna binecuvenită, nu mai zic că am ieşit la pensie, acesta este un cuvînt urît şi trist, voi avea mult timp liber. Voi putea să mă gîndesc la firul vieţii pentru a depăna şi a răscoli întocmai amănuntul ei, pentru a găsi izvorul nevoilor mele, pentru a face concluzii şi păreri.

– Şi atunci?

– Viaţa mea, ori e un vis, îmi zic. Aceşti mulţi, mulţi ani ce m-au adus la o severă proză.

– Şi ce vă doriţi D-voastră acum?

– Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum. Acum aş vrea să mă feresc de tot ce a fost uneori o amăgire. Acum aş şti să preţuiesc orice clipă de iubire, aşa cum spunea cîndva poetul. Da, azi ştiu ce înseamnă rostul vieţii, i-aş da povaţă inimii să nu mai zburde în neştire şi aş învăţa-o eu pe ea adevărata fericire.

– Tatăl dumneavoastră v-a fost ce-l îndrumător ce va dorit cel mai mult în viaţă.

– Tatăl meu, Modiga Ion, Dumnezeu să-l ierte, a vieţuit 96 de ani şi mereu ne dorea nouă, copiilor, să nu îmbătrînim. El mereu îşi cînta cîntecul lui preferat din vioara sa ce l-a însoţit toată viaţa.

– Foarte frumos mi-aţi cîntat melodia tatălui dumneavoastră.

– Am avut o mare plăcere să conversez cu dumneavoastră, dar cred că au rămas multe şi multe nespuse. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea de a discuta cu Dumneavoastră.

– Da, doamna Valeria, am mult de povestit. Viaţa mea nu mi-a fost întotdeauna presurată cu flori.

– Azi e ziua cunoştinţelor, mîine se începe anul şcolar, sînteţi invitată la sărbătoarea primului sunet la Şcoala Nr. 25 unde aţi muncit ultimii ani de învăţămînt public, dar văd că şi azi sînteţi înconjurată de foşti elevi şi înconjurată cu o mulţime de buchete de flori.

– Asta mi-i bucuria, să întîlnesc foştii mei elevi.

– Doamnă Vera, voi realiza un reportaj televizat, ne mai vedem.

– Cred că nici eu nu mă opresc la această emisiune, am început să scriu o carte şi deschid prima pagină cu acest interviu.

– Cum veţi numi cartea?

– Nu m-am decis încă, dar cred că o să o numesc,,O viaţă zbuciumată, o biografie şi o soartă”. În sufletul meu rămîn copiii, ai mei şi ceilalţi, multe speranţe şi dragoste.

Caşcalia – Meleagul meu Natal

Mi-i drag şi scump meleagul meu,

Cu holdele de grîne coapte,

Mă cheamă cărăruile mereu

Şi mama mă aşteaptă-n poartă

Unde nu m-aş afla, port mereu în suflet dorul şi dragostea faţă de baştină.

Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă? Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.

Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.

BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.

Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări…

Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: “Ador meleagul meu natal, iubesc eu casa părintească, Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam, Şi parc-o văd pe mama la fereastră.”

Parintii mei. Cascalia. 1932

Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile plăcute.

Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă, îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă. Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.

Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi. Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri, cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa lor avea alt sens.

A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.

Deseori adulţii şi-ar zice: “Copilărie, dulce copilărie unde eşti?” cu dealul verde cînd zburdam cu aripi de înger… Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii, dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem, ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.

Părinţii mei

Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4 martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.

TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată “de suflet” de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: “Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.”

Mama – ce cuvînt înălţător – primul nostru cuvînt. Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim. Bine o cînta pe mama scriitorul G.Vieru: “o fire blîndă, femeie muncită, izvorul tuturor fiinţelor este mama, fiindcă ea ne-a dat viaţa. Mama ştia pe de rost o poezie cu numele “Şapte pui şi o biată mamă”. Cu durere în suflet povestea cum pasărea mamă îşi hrănea puişorii ce o aşteptau cu gurile căscate, ca mama să le pună în cioc un viermişor. Dar puii au crescut şi au uitat cine le-a adus vermişorii. Cînd s-a întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol şi amuţit. Atunci ea a continuat să caute puişorii pînă i-a albit pana, pînă cînd, în cioc, seminţa a-ncolţit.

Ce înseamnă o mamă? Ea este dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfătuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin şi ea toată viaţa ne plînge amarul.

Mama semăna cu bunica Mărioara, mereu cu un zîmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochiului. Bunica Mărioara venea dintr-o familie de oameni înstăriţi din satul Tănătari, raionul Căuşeni. Deseori ea ne povestea cum bunelul Ion Ţîbîmă a furat-o pe ea din satul Tănătari şi a adus-o în Caşcalia.

Copilăria e uşoară. Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile şi nevoile vieţii? Mai des mama n-avea din ce ne face mîncăruri gustoase, ne lăsa o bucată de mămăliguţă şi pleca în cîmp de dimineaţă. Ca să căpătăm dulciuri, ne căţăram în salcîmul de la poartă şi cronţăiam cu cel mai mare gust acei fragezi lăstari. Mai tîrziu, în grădină aveam sădiţi nişte pomi fructiferi şi, cînd ni se lăsa o foame nemaipomenită, mîncam fructele cele verzi şi amare, care ne curmau pîntecele. Şi ce mai păţeam, vai de noi! Să vezi pe urmă ce mai pîntecăream. Cînd venea mama din cîmp ne găsea adormiţi, murdari şi vai de noi. În familie eram trei copii: Gică, Nina şi eu, Veronica.

Biata mamă, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit şi a suferit în viaţă. Acum o privesc ca dintr-o mare îndepărtare de vis, ochii ei căprui, umeziţi deseori de o lacrimă care putea fi semnul unei ascunse tristeţi, erau umbriţi de negrele gene stufoase şi sprîncenele dese, părul îl avea prins lîngă urechile mici cu agrafe şi strîns apoi intr-un coc mic. Faţa era albă şi trasă şi fruntea înaltă tăiată sever, cu buze pline. O tipică ţărancă muncitoare cu palmele bătătorite de sapă, hîrleţ şi de coasă. Mama cu iscusinţă putea face toate lucrurile femeieşti şi bărbăteşti, deasemenea. Dis-de-dimineaţă ea aranja toate lucrurile gospodăreşti, după care pleca în cîmp. Întorcîndu-se de la munca în cîmp, se apuca de alte treburi. Pînă noaptea tîrziu dîrdîia maşina de cusut. Se făcu de nevoie şi croitoreasă. Toate hăinuţele noastre erau cusute de ea, ştia cum să combine diferite peticuţe de materie sau împletea, torcea, croşeta. Totul în casă era pregătit de mîinele ei truditoare. Din cele mai vechi haine mereu tăia lente de materie diferită cu care ţesea ţolişoare de aşternut pe jos. Nu mai avea timp să vorbească cu cumetrele, era mereu ocupată. Pentru a dovedi să faci toate lucrurile casnice, spunea ea, trebuie să faci cîte două-trei lucruri deodată, dar să le faci cu stăruinţă.

Casa bătrînească fusese zidită încă de unchiul Timofei în mijlocul grădinei, era lipită cu lut, nu era pe atunci ciment. De aceea, mama mereu avea grijă să înnoiască faţa casei. În fiecare vară, da jos lutul ce s-a cojit şi lipea din nou cu lut şi baligă de cal. De aceea ea strîngea acest material de construcţie şi-l păstra, mereu avea de lipit. După aceasta, ea văruia frumos casa şi trăgea brîiele, aşa numea ea partea de jos a peretelui vopsită cu negru. Cu mare iscusinţă trăgea firul de aţă cu care făcea brîiele la casă. Pe atunci nu se găseau vopsele sau erau foarte scumpe şi de aceea ea combina diferite feluri de plante pentru a vopsi uşorii sau împrejurul ferestrelor.

Deasupra foişoarelor verzi, ca o streşină, crescuse bogată o viţă de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albăstrii, răspîndind un miros dulce-acrişor. Toamna, cînd adia vîntul, casa întreagă plutea în beţia parfumată a ciorchinilor mereu sănătoşi, pătînd sîngeriu tencuiala de lut a casei. Frumos îngrijită era şi bucătăria de vară cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poamă albă, văruită toată în albul varului curat. În mijlocul ei – o masă lungă şi butucănoasă de lemn de stejar, închipuită din bardă, peste care spînzura necontenit, pînă la podele, o faţă de masă, brodată pe margini cu rîuri roşii. Şase scaune ocoleau masa. Pe perete în colţ era atîrnată o iconiţă cu Maica Domnului. Prin ogradă, mama stropea cu apă praful şi mă punea pe mine să mătur, eram ca de trei – patru ani şi nu mai aveam eu putere să mătur bine, dar mă străduiam.

Acum i-aş spune cu cuvintele poetului:

Ţin bine minte că, deseori, mama mă lua cu ea la muncă în cîmp, fiindcă n-avea cu cine mă lăsa acasă. Eu era cea mai mare şi prima. Prelucra mama viţa de vie cu sapa, iar aici creştea un chirău, vai şi amar! Îl tăia, bătînd cu sapa în pămîntul uscat de arşiţa de soare, neapărat de cu toamnă, doar n-avea cu ce îl ara. Toată ziua muncea fară întrerupere în arşiţa soarelui. Pe mine mă lega de un nuc ce creştea la marginea lanului de vie ca să nu mă piardă, îmi lăsa ceva de mîncare, dar pentru toată ziua era puţin. Mama n-avea timp să stea cu mine, de aceea eram lăsată în voia soartei. Plîngeam cît plîngeam şi apoi mă linişteam, fiindcă mama îmi explica că e nevoită să muncescă, mîine avea alt lan de prăşit. Nu mai ştiu ce puteam eu să înţeleg la patru ani, dar aşa era situaţia. Părinţii noştri nu mai aveau ei timp pentru educaţia noastră, în mare greutăţi am fost crescuţi. Eram nevoită să stau legată de un copac că altfel putea să nu mă găsească mama acolo unde m-a lăsat. Mama trebuia să se isprăvească cu toată gospodăria, fiindcă tătăca făcea concentrarea în armata română. Eu, fiind flămîndă, mîncînd ţărînă şi plîngînd întruna, în sfîrşit adormeam cu faţa în ţărîna din jurul copacului. Mama era hăt departe în deal, nu-mi putea auzi suspinele mele.

După ce mama termina de săpat lanul de vie, trebuia să alerg după mama la fuguliţa cu picioarele goale, prin bolovani, pînă în sat – erau la vreo 4 km depărtare. Aş fi vrut ca mama să mă mai сruţe, dar şi ea era chinuită şi obosită, se grăbea să întîlnească vaca pentru a o mulge, aşa că mai mult de-a tîrîitelea ajungeam acasă. Flămîndă, obosită, murdară şi plînsă, adormeam cu stomacul gol pînă ce mama mai facea ceva de mîncare. Deadea Timofei, de care a fost înfiată mama mea, avea cîteva desetine de pămînt arabil, pămînt propriu, şi un lan de vie. După ce au decedat bunicii, pămîntul trebuia prelucrat, de aceea toată povara muncii a căzut pe umerii mamei. Ea era nevoită să lucreze cu ziua la alţi consăteni mai înstăriţi, ca, pe parcurs, s-o ajute şi ei cu mijloace tehnice să-şi prelucreze bucata de pămînt.

Şi, ca să vezi, soarta îşi joacă rolul. Pentru acest pămînt, mai tîrziu, familia noastră a fost numită familie de bogaţi, culaci le ziceau ruşii, şi în anul 1949 am fost deportaţi în fundul Siberiei, în regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, în sovhozul Ialani.

Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe atunci jucării. Ţin minte că ne jucam “de-a harbujii”. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine, Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.

Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească ˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba turcă, fiindcă aici locuiesc 35% de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia, Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI. Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război, satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.