O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

Conferenta pedagogilor. Safaculevo. Siberia. 1950

Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie. Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui Alexei îl bocea, zicînd: “Străinelul, nostru străinel!”

Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de răspundere – să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda, zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1 ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: “Astăzi chiar de m-aş întoarce, A-nţelege n-o mai pot, Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” Astăzi Gică e bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru copilăresc.

MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7 clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama, numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat. Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori. Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată. Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a devenit o vecină mai bună.

Dar noi, copiii, am crescut, am învăţat şi am părăsit casa părintească. De cîte ori veneam acasă, mama ne cocea plăcinte şi ne cînta cîntecul ei de jale: “Astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, lăcrămează chir şi hornul, nu mai coc plăcinte pentru voi”. Ea ne zicea că a avut trei copii cu trei noroace “trei s-au dus, rămas-a dorul şi dragostea pentru ei, astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, fecioraşii tatei, dragii mei feciori, mama vă aşteaptă cu drag şi cu dor, a sosit şi timpul să veniţi la noi, fecioraşii mamei, că ni-i dor de voi”. Numai iubirea părintească este o iubire către copiii săi eternă şi neînţeleasă, care suceşte minţile, pînă cînd sîntem copii şi încă nu avem noi copii. Dar cînd sîntem lîngă părinţi ai impresia că această perioadă de viaţă nu se va sfîrşi niciodată. Aceasta e vîrsta întrebărilor, dar timpul este roata universului, el este de fiecare dată exact şi nu ascultă nici o explicaţie. Timpul dăruieşte oamenilor viaţa, dar peste cîtva timp o ia înapoi. În acea vîrstă nu-ţi dai seama ce înseamnă mama. O, mamă, gîndul îţi era numai la noi, nu aveai o clipă de odihnă. Lacrimile erau un bun medicament pentru bolile tale, lacrimile tristeţii şi a bucuriei omeneşti. Lumea s-a născut dintr-o lacrimă a lui Dumnezeu, spune o legendă populară şi femeile plîng mai mult decît bărbaţii de cinci ori. Mai vino, mamă, măcar odată-n vis, căci sînt singură şi mă lupt în taină, întinde-ţi braţele spre mine şi dojeneşte-mă de bine. În viaţa de apoi s-ar putea să ai mulţi prieteni,1a care să ţii mult, dar niciodată nu vei mai simţi dragostea şi blîndeţea pe care doar o mamă ţi le poate oferi. Domnul să te binecuvînteze acolo unde eşti acum. O lumînare – pentru dragostea de mamă – voi înălţa în mijlocul stelelor, flacăra ei pură să ardă veşnic în faţa tronului lui Dumnezeu.

Cînd se organizase sovhozul, Drumul Nou, în sat la noi, mama îşi luase un angajament de a îngriji viermi de mătase. Acest lucru trebuia mama să-l facă acasă, fiindcă în gospodăria sovhozului încă nu erau construite anumite încăperi pentru îngrijirea viermilor de mătase. Această ocupaţie era interesantă. De la început, mama primea 2—3 grame de viermişori atît de mici, încît se vedeau numai ca un vîrf de ac. În primele zile, era de ajuns să-i hrăneşti numai cu cîteva frunze de agude. Pe zi ce trecea, creşteau văzînd cu ochii şi le trebuia cît mai multă hrană, doar ei se hrăneau numai cu frunze de agude sau şorcov. Ei cronţăiau frunza aşa de iscusit, de-ţi era mai mare dragul privindu-i rozînd frunza de la un capăt la altul. Noi trebuia s-o ajutăm pe mama să strîngă saci întregi de frunză de agude. Noi ne căţăram pe vîrfuri de copaci şi mereu eram ocupaţi cu dobîndirea acestor frunze. Înainte de a începe ţesutul mătasei, viermii cronţăiau foarte multe frunze şi această perioadă de dezvoltare a lor era cea mai importantă, o perioadă de 2 luni.

După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa, înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca, să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.

TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară. A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase, tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă, om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:

“Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”

Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: “Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara, ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat – Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al consătenilor: “Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, “Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate, după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei, ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat… Avea un dor nemîngîiat, fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: “Şi geme vioara pe strune de foc, În suflet îmi picură doar nenoroc…” El suferea mereu pentru patria ce o părăsise, şi-şi cînta amarul… Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul. Şi atunci el le zicea: “De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: “Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum – un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: “Ia-ţi vioara şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment – nunta de aur…

Scoala primara № 22. Chisinau. 1980

Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta. Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia, de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii. Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut. Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.

După ce mama a decedat, tatăl a supraveţuit încă 13 ani, anume atîţia ani cu cît el era mai în vîrstă decît mama:

– Cum te simţi?

– Da cum? Totdeauna singur, căci numai singurătatea îţi aduce împlinirea.

– Mai vezi ce citeşti?

– Cam rău văd, dar dacă nu citesc, simt că pierd contactul cu întreaga lume.

– Doar ai prieteni, poţi lua un pahar de vin cu ei.

– Asta e adevărat, dar cărţile sînt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni.

– Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.

– Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?

– Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.

Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.

– Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.

Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: “Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele, trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.

– Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.

– Dar sînt oameni diferiţi.

– Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.

Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era… Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta “Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: “Străinelul nostru, străinel”. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: “Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: “Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.

Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun “Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce. Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama mereu recita o poezie “Şapte pui şi o biată mamă”. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.