O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

Studiile mele

Şcoala primară

La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic. Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti, ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă. Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.

Clasa №8. Chisinau. 1980

Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi. Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte. Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii, fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună, dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor, au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova, adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici, s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu, fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta. Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar, fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat, dar, de spaimă, nu vorbeam cu nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit. Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de 4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău.

Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în copilărie.

Cabinetul exemplar de limba rusa, scoala №25, Chisinau, 1982

Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor. Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel. Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: “Ce cuvinte să-ţi spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.

Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una… “Dar lumina cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună, mîngîiere unde e durere.”

Pagina neagră în istoria poporului moldovenesc

La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.

Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.

Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele germane, de peste altul – oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană. Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să plece, precum de îl găsesc pe el aici “Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: “Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu duşmanul, Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort. Ce să fac? Îţi scot ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară… Multe filme despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu, cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt, se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale sălbatice pe cîmpuri.

Foametea din anii 1946—1950

Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei 2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii de foame… Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în stradă sau în cîmp.

Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste spectacole a veţii omeneşti. Prin sat nu mai întîlneai cîini, pisici, nemaivorbind de animale domestice sau păsări. Era pe la sfîrşitul cursului al II-ea, cînd tatica mi-a adus mîncăruri din carne de cal, aceasta a fost cea mai delicioasă mîncare. Soacră-mea îmi povestea cum a scăpat copiii de foamete, a închis vaca în casă, fiindcă totul se fura şi cu asta a scăpat de foamete. Aceasta a fost o amară pagină a veţii beţilor moldoveni după război. După ce a murit de foame jumătate din populaţie, sovieticii, fraţii mai mari ai noştri, au hotărît să ne ajute, fiecare din noi primeau cîte 200 de grame de grăunţe de grîu sau porumb. Da, acesta a fost o foamete organizată de către fraţi, să ne ţină în genunchi… După ce ne-am mai înfiripat, vara strîngeam spice de grîu, după ce roada era strînsă de pe cîmp. Fiind foarte flămînzi, nu mai aşteptam ca mama să rîşnească aceste boabe, le mîncam aşa crude şi ne umflam pîntecele. Mai tîrziu, tata a construit o rîşniţă din două petre, aşa-numită moară de măcinat grînele cu mîna. Nu aveam ce duce la moară, doar aveam cîţiva pumni de grîne numai. Veneau mulţi săteni să macine acel puţin de boabe dintre care ne lăsa şi nouă drept plată cîte un pumn de grîne. Aşa am ieşit biruitori din grozava foamete. Mai tîrziu, prin anii 1947—48, cînd grînele au rodit după o abundenţă de ploi, ţăranii au prins la puteri şi au început să-şi prelucreze ogoarele. Şi aici fraţii sovietici au numit “postavca”, adică norma de grîne ce ţăranul trebuia s-o dea la stat. Şi acest bir, această postavcă, era aşa de înaltă că bietul ţăran nu putea s-o îndeplinească. Şi atunci jandarmii ruşi, cu nişte ţăvi lungi, căutau unde ţăranii ar fi ascuns grînele şi cu măturicea strîngeau ultimile grăunţe şi le încărcau în saci, în căruţe le transportau în Rusia de la gara Căinări. Şi iarăşi foamete, şi iarăşi ţăranul moldovean ridica mîinile spre cer, Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atîtea necazuri? Şi iată puterea sovietică, bănuind pe unii ţărani că ascund grînele pentru a-şi întreţine familia, prin sudoarea muncii sale, îi numeau pe ei chiaburi, duşmani ai poporului. Nu putea nimeni să deschidă gura, că imediat era trimis la închisoare. Toţi erau speriaţi cu deportarea lor în Siberia. Noi, copiii alergam pe toate dealurile în căutarea rîbcei sau rabsul. Rabsul era o plantă sălbatică, dar omul de nevoie totul poate inventa. Din acele seminţe mărunte negre se măcina şi se prelucra oloiul. Văd aici în Germania lanuri întregi se plantează această plantă şi din ea se prelucrează uleiul Rabsoll. Planta înfloreşte o culoare galbenă.

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte de-a lungul istoriei. Dacă nazizmul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial “inferioare”, comunismul a folosit-o pe scara largă pentru terorizarea întregii populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Anii 1945—46 au fost ani secetoşi în Moldova. Mărfurile ce erau aduse erau cartelate.

Sectia de limba rusa, scoala din Ghidighici. 1986

Fiecare locuitor primea o cartelă pentru cumpărarea unor mărfuri. Fiind studentă la Şcoala Pedagogică, primisem şi eu o cartelă. Şi iată că am perdut-o şi atunci, vai de capul meu, am îndurat foame şi necaz. Oamenii erau rău disperaţi, în sat se auzea multe straşnice întîmplări. Din cauza slăbirii organizmului, oamenii se umflau. Se spune că foametea e mai gravă şi decît războiul. O mamă îşi mîncase copilul său. Ea zicea: “Doamne, iartă-mă, copilul meu era deja mort. Groaza de a muri de foame m-a pus la încercare să mînînc fetiţa. Da, am fiert-o şi am mîncat-o, iar oasele le-am pus într-o cutie şi le-am îngropat în grădină, dar locul acela l-am înecat cu lacrimi”. Dar acele fapte se ţineau în taină. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi gîndiţi-vă, de ce adevărul despre foamete să nu fie spus pînă la capăt!… În cartea sa “Foametea în Moldova”, Anatol Ţăranu şi George Rusnac scriau despre acele vremuri grele. Desigur trebuie să ai mare curaj să te apropii de asemenea teme foarte dureroase. Îţi trece fiori prin tine cînd îţi aduci aminte de această perioadă, dintre cele mai tragice din istoria noastră, cînd a murit ori a dispărut fiecare al 2-lea om din Moldova. Foametea a fost un cataclism groaznic. Îmi aduc aminte de cea bucăţică de pâine cleioasă, uneori plină cu viermi, de 70 g, după care trebuia să stai ore întregi în rînd, căzînd acolo în rînd fără puteri. A încercat şi Ion Druţă să vorbească pe această temă, dar a facut-o cu jumătate de gură, mai mult nu se putea de vorbit pe timpuri. Despre foametea din anii 1946—47 e datorie a memoriei trebuie să scrii adevărul. Foametea a distrus societatea intelectuală, tradiţiile şi cultura. Era timpul, cînd trebuia să te mulţumeşti cu puţinul, să ai răbdare nelimitată, să te supui mereu. În “Cartea foametei” există un pasaj despre un ostaş care a trecut prin para focului în război, dar întors acasă a văzut cum îi mor de foame cei doi copilaşi. Teama de a muri de foame este una dintre cele mai paralizante. În timpul foametei eu m-am găsit în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Eram studentă în cursul întîi. Într-un fel studenţii erau păziţi de acestă groaznică foame, fiindcă statului îi trebuiau cadre pedagogice aici în Moldova. Majoritatea studenţilor erau de peste Nistru, adică de pe teritoriul Transnistriei de astăzi. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul nostru natal, m-a prezentat şi pe mine cu alţi tineri din sat să urmez Şcoala Pedagogică. Mă gîndeam de ce tatăl meu s-a stăruit să mă dea aşa de mică, adică după 4 clase, îmi era tare greu, creierul meu de copil obosea de ˝zubreala de toate zilele˝, dar am învins totul. Cred că el m-a ferit să nu mor şi eu de foame, aşa cum au suferit cei 2 copii, Gică şi Nina. Grele vremuri au fost, foarte grele. Dar eu am fost martorul acestor furioase vremuri. Mă cutremură acele memorii.

Aşa ne-au zguduit anii războiului. În sfîrşit s-a terminat războiul, a devenit viaţa paşnică, s-a întors şi tatăl meu de pe cîmpul de luptă. El ne povestea cum, ca prin urechile acului, a rămas şi el în viaţă, cum au şuierat gloanţele pe lîngă el şi chiar şi pălăria i-au spart-o, el ca prin minune a scăpat. Tatăl meu, Modiga Ion, a început să lucreze ca învăţător de matematică la şcoala din sat. Mai tîrziu a fost numit director de şcoală. În anul 1946, am terminat şi eu 4 clase primare. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul Caşcalia, primise o indicaţie obligatoare din judeţul Taraclia, precum că trebuia să trimită la învăţătură cîteva candidaturi de fete şi băieţi în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Era o necesitate vitală, sudul Moldovei ducea lipsă de cadre pedagocice, iar ţăranii nu vroiau să-şi trimită copii departe de casă. Stăruindu-se urgent, tatăl meu ducea convorbiri cu părinţii acelora, dar mai mult fără rezultat, precum că copiii lor, după şcoala primară, trebuiau să muncească în cîmp. Era o situaţie grea. După ce s-a format colhozul “Drumul Nou” în sat trebuiau multe braţe de muncă. Cu chin cu vai s-a ales tatăl meu cu cîţiva flăcăi din sat, de fete părinţii nici nu vroiau să audă, printre ei Pîntea Petru, Ţurcanu Ion, Pascal Mihail, Coliban. Cu ei trebuia să se prezinte la Şcoala Pedagogică. Dar erau de tot puţini şi pe loc îi veni ideea de a mă lua şi pe mine cu ei. Eu eram o copilă mică, de 11 ani, mă rog, firavă, ruşinoasă, şi pe lîngă toate acestea eu trebuia să cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat în clasele primare, îmi trebuia, desigur, şi un certificat corespunzător pentru terminarea acelor 7 clase ce nu le terminasem, drept că şi ceilalţi băieţi terminaseră numai cîte 4—5 clase, în timp de război nu-ţi mai venea a carte. Vai de mine! Nu-mi dădeam seama ce mă aşteaptă. Ei, curînd, în august, trebuia să susţină examenele de intrare la Şcoala Pedagogică. Ţin bine minte ca acum, primul examen a fost geografia, habar n-aveam de aşa ştiinţă, ea se preda numai în clasele superioare. “Tu vei deveni învăţătoare!” îmi zise tatăl meu. Ce o mai fi şi asta? nu-mi dădeam seama, ce o mai fi şi cuvîntul ˝pedagog˝, ştiam că tatăl meu, ca învăţător şi ca director de şcoală, era stimat în sat şi iubit de elevi şi părinţi, dar eu, eu nu cunoşteam încă nimic, eram un copil cu puţină experienţă de viaţă.

Pe o cărăruie întortochiată, ce trecea prin satul Zolotievca spre Tighina, mă ducea de mînă tatăl meu, Modiga Ion. Mă dor picioarele, mă ustură ele de afurisiţii de ghimpi, mă jeluiam eu încă somnoroasă. Şi roua de dimineaţă îmi umezea încălţămintea. Nu credeam eu în realizarea acelor idei ale tatălui meu, căci aveam numai 4 clase terminate şi toată pregătirea mea pentru examene erau cele povestite de tătaica în drum, pe jos de la Caşcalia spre Tighina, o distanţă de vreo 58 de kilometri. Dar cum voi da eu examenul la geografie?! “Nu-i nimic, mergem pe jos, pînă la Tighina sînt 58 de kilometri şi eu îţi povestesc temele principale.” Fiind, cred eu, cu mintea ageră, am însuşit ce am însuşit, trecînd această distanţă pe jos şi văicărîndu-mă că mă dor picioarele. Dar nu era altă soluţie, nu exista alt transport. Sosind în oraş, pentru a-mi prezenta mai întîi documentele necesare, mă aflu în cabinetul directorului Şcolii Pedeagogice, tovarăşul Bondarenco. El îl întreabă pe tatăl meu: