O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

– Şi ce, această copiliţă de statură foarte mică, firavă, după cum văd, vrea să fie studentă? Cîte clase ai terminat, se adresă către mine?

– 7 clase, răspunsesem eu, neîncredinţată.

– Nu se poate, nu necăjiţi acest copil, ea se va îmbolnăvi, creierul ei este al unui copil.

– Va face treabă, ea are mare tărie de caracter, zice tatăl meu.

Aşadar, eu am devenit studentă. Vezi că tatăl meu, fiind director de şcoală, mi-a fabricat un cerificat fals de 7 clase, precum şi la acei 5 băieţi care au reuşit să devină studenţi tot în felul acesta. Ce să faci, aşa erau cerinţele vieţii.

Directorul Şcolii Pedagogice din Bender, tov. Bondarenco. În faţa mea stă un om obosit la faţă ca şi cînd n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se părea, cu părul revăşit, cu o cărare neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurînd din cap pînă în picioare. Cu un costum bej, ţesut ca bobul de orez, cămaşa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de lînă maronie. În acea îmbrăcăminte l-am văzut toţi cei 3 ani de zile. Pe cînd el telefona cuiva, eu î1 studiam. Rămînînd o secundă mai mult cu privirile asupra chipului său prelung, cu un nas ascuţit şi coroiat, aveam impresia că aceasta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui, agresiv de negru, îmi întărea sentimentul de cruzime. Terminînd convorbirea telefonică, începu dialogul. Contactul cu acest om îngrozitor, după cum îmi părea mie, era un contact viu, dar măcinător, parcă crud.

– De ce necăjiţi acest copil, va putea ea să înfrunte greutăţile studierii? zise el, adresîndu-se către tatăl meu.

– Da, ea va face faţă în studiere.

Întrebarea directorului trezi în mine un gînd dureros şi răscolitor. Desigur că eu nu mă pricepeam cam ce greutăţi m-aşteaptă. Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o linişte aproape senină, dar cu atît mai ameninţătoare după cum îmi părea. Mă studiase din nou, îşi împreunase mîinile şi le ţinea ca la rugăciune şi nu-şi dezlipea ochii de la mine, ce mă facea să mă gîndesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni învăţătoare şi ochii mi se umeziseră de lacrimi. De aceea, tatăl meu luase alt subiect de discuţie precum că şi el e pedagog de profesie. Între timp, am tras atenţia la tabloul de pe perete din spatele directorului. Un tablou zugrăvit, înfăţişînd o pădurice albă de mesteceni, iarna. Pictorul pictase zăpada astfel, încît troienită şi viscolită pînă cuprindea triunghiurile mesteacănilor, îmi trezea o stare ciudată de frig, de frig adevărat şi starea aceea era întărită de cerul ca sticla, însinuat printre crengile subţiri şi cu care frunze cărămizii zdrenţuite şi uitate moarte din toamna ttrecută pe braţele fragile cu care mestecenii implorau parcă liniştea siberiană, mă gîndesc eu acum după ce rtrăisem anii siberieni.

Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească. Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît, privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi, moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.

Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la o serată, îi zise: “Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum”. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc… Devenind studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45 de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie. Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic. Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: “Trebuie să studiezi, trebuie”. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită. Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupe de grîu, mai exista pîine de macuc, adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:

“Mai am un singur dor, să mă fac învăţătorŞi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.”

În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.

Pregatirea catre lectii

După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.

Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:

Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,Graiul vostru este veşnic viu,Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,Iubiţi învăţători.

Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.

Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.

Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.

Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine… şoptesc numele tău.

Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău… Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: “Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: “Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.

Căci tu eşti dragostea dintîi

Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după război, “Garda tînără”, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără nasturi, dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta. Mi-a propus să plecăm împreună la acest film şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a început să compună versuri.

“Nu mă iubeşti, ştiu eu,Dar lumea nu se termină chiar mîineDar eu te aştept, te aştept mereuDoar dragostea e-n inimă la mine.”

Şi iarăşi eu nu veneam la întîlnire. Şi ce ciudat, îmi vorbeau prietenele mele: “V. este un băiat ciudat, bun la suflet, deştept, talentat”.

“Da, parcă ieri te-am văzut, parcă ieri te-am crezut,Cînd m-ai prins cu-n sărut.Cu sărutări fierbinţi,Ai stat să mă minţi, ca să-mbeţi dragostea mea de fată.”

Aceasta este numai o tristă amintire. Şi oftatul din fundul Siberiei îmi vorbeşte iarăşi în suflet. Astăzi, în singurătate, îţi cînt un cîntec de tristeţe:

“Supărarea şi oftatul, astea 2 mi-au pus capulCă de supărare grea, rău îmi plînge inima.Cîte lacrimi am vărsat, aş face o fîntînă-n satFîntînă cu 5 izvoare, să bea lumea trecătoareSă bea să se răcorească, dorul să-mi-1 potoleascăDu-te dor şi nu te-n toarce, lasă-mi inimioara-n pace.”

Şi treceau zile dipă zile… “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie”. Siberia pentru noi era o neagră veşnicie, nu mai ştiam că va muri de bună voie dictatorul şi vom fi cîndva eliberaţi. În nopţile tîrzii îţi citeam mereu versurile tale, care îmi încălzeau puţin sufletul îndurerat. Tu îmi scriai: “Dar de ceasuri tîrzii, cînd doream să vii, n-ai să ştii niciodată şi, cu sufletul înfrînt, cum te chem şi te cînt, n-ai să ştii niciodată”. Şi gînduri triste mă cuprind şi dispar în vîrtejuri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o fierbinte lacrimă pe această foaie albă… Dar ca durerea să-mi împac eu înghit, şi-nghit, şi tac, numai îmi aduc aminte de cuvîntul “Te iubesc” în scrisorile tale. Acest cuvînt atît de mult se repeta, încît lungimea lor ar putea fi măsurate în kilometri. Îmi cîntai multe serenade de dragoste compuse de tine şi de-a rîndul anilor îmi trimeteai aceste scumpe versuri printr-un autor anonim şi pe acel plic era desenat un tradiţional trandafir de la Moldova.

Şi acum, trecînd un car de ani, privesc singuratic în geamul apartamentului meu de la Damm 73 din Pinneberg, Germania, acum numită Deutschland. Pinnebergul este un oraş la nordul Germaniei, unde am fost repartizată după ce am făcut azilul din Lubeck. Aici am stat 3 luni de zile pînă cînd s-au lămurit autorităţile germane ce să facă cu mine, să mă ţină în Germania sau să mă trimită înapoi în Moldova. Şi după ce am dat un interviu destul de convingător, autorităţile germane se lămuresc şi acum, după 8 ani de zile. Convingerile mele au pus la întrebare problemele mele politice legate de evenimentele cu Pridnestrovia, acest capitol va fi descris aparte.

Mă uit cu jale în geamul rece din luna martie. De obicei, aici, la 21 martie se începe primăvara, cînd totul se schimbă în natură. Astăzi e 5 martie, 2007, şi încet se lasă fulgii de zăpadă peste copăceii de pe terasa mea. Aşa frumos ei se aşază, formînd un înveliş de zăpadă ca cel din Siberia. Acest eveniment al naturii în Germania este foarte rar. De obicei iarna în Germania îi domoală, uneori fără zăpadă. Şi sufletul mi-i trist, şi-n cap îmi răsună un sunet de clopoţei. Cred că iarăşi mi se ridică tensiunea de care sufăr mulţi ani. Şi iarăşi îmi trec prin gînd versurile: “Fiecare fulg de nea e o lacrimă de-a mea, Plînge gerul pentru mine fiindcă nu eşti lîngă mine”. Dar aceste 75 de toamne mă apasă şi inima mi-e pierdută în neagra veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi încă vor trece, poate din ora de urgie, şi dorul nu s-alină, şi jalea mea i-adîncă şi trista veşnicie e fără de capăt. Am scris rînduri după rînduri şi-am scris mii şi mii de gînduri. Şi eu îţi scriam din Siberia, numărîndu-mi anii în floare arşi de-atîta depărtare. Tot s-a stins şi tot s-a scurs. Astăzi aş zice: “Stai tinereţe, stai pe loc, mai stai doar o clipă. Voi, ani frumoşi, nu zburaţi, chiar dacă toamna vieţii cu frunzele de aramă mereu mă cheamă, mai ţin bine minte acel ˝te iubesc˝. Şi iată-mi nopţile nedormite, şi iată-mi inima plină de jale. “O, tu, rămîi, o, tu, rămîi, căci tu mi-ai fost dragostea dintîi”, aşa e vorba poetului M. Eminescu, care a fost şi el îndrăgostit de o fată din poveşti, de o prea frumoasă fată. Căci bine a zis cine-a zis că prima iubire este o amăgire, dar fie şi aşa, oricum prima îmbrăţişare, prima sărutare, nimeni nu le poate uita. Căci grea este iubirea cînd iubeşti cu adevărat, dar mai grea e despărţirea de o fiinţă ce mereu te-a aşteptat şi-i bate inima ca nebuna fiindcă te vrea numai pe tine întruna. Îmi scriai că ai încercat în fel şi chip să uiţi de mine, dar că-ntotdeauna te întorceai cu gîndul la mine fiindcă îţi părea că am ceva deosebit în mine şi, oricît încercai să scapi de aceste gînduri, era totul în zadar. Şi vezi că, după atîţia ani de zile şi umor frumos, ai izbutit şi ai hotărît să mă uiţi şi ai izbutit, te-ai însurat, ţi-ai găsit o fată frumoasă din sat ce ţi-a ales-o mamă-ta. Dar după un car de ani, ne-am întîlnit la o conferinţă pedagogică şi tu mi-ai spus ceea ce am aşteptat. Este un joc al sorţii noastre, acestea au fost împrejurările ce ni le-a dat Dumnezeu. Astăzi ai şi tu o familie şi eu. Nu trebuie să regretăm, doar aşa este soarta pentru fiecare. Poate după un timp s-a mai schimba ceva. O, tu rămîi, o, tu rămîi, căci tu eşti dragostea dintîi, în amintire, desigur. Da, acestea sînt cele mai grele amintiri. Te-am zărit la acea conferinţă pedagogică, parcă nu îmbatrîniseşi deloc, dar ai albit însă vizibil, părul ţi-era tuns ca o perie şi nu tîmplele erau cele ce atrăgeau atenţia, ci fruntea care se făcuse mai înaltă. Obrazul nu suferise nici o schimbare, curat şi neted, pielea bine întinsă şi ochii negri, rotunzi, vii şi strălucitori cu mişcarea lor neliniştită şi sfredelitoare, blîndă. Niciodată nu te-a văzut nimeni privind cu ură sau cu duşmănie. Erai mereu fireşte răbdător, înţelegător, cu aşteptarea ta calmă şi împăcată. O anumită linişte vedeam în chipul tău, şlefuit în toate trăsăturile lui. În tine se topea nu numai isonia unei înţelepciuni, dar şi în puterea de a rămîne mereu inteligent. Tu erau o legendă a sufletului meu. Dar cine va putea scoate la lumină această minunată senzaţie? Te privesc ascuns, desigur, cu un trist reproş în ochii albaştri, umeziţi de roua melancoliei. Te privesc şi aş vrea să faci parte din suferinţa mea. Era într-o sîmbătă, sfîrşitul lui ianuarie, o jumătate de an trecuse de atunci, dar nu mă puteam despărţi de această împrejurare. Dar tu nu m-ai văzut şi nici n-ai fi putut să-ţi închipui senzaţiile mele.

Ziua usilor descise, scoala №25. Chisinau. 1981

Deşi cărunt, ai rămas acelaşi bărbat frumos. Vorbeai foarte frumos şi era o mare plăcere să te ascult, dar totul s-a stins.

E trist şi îmi zic: “Melancolie – dulce melodie, melancolie – misterios amor…”. Aici în Germania au început ploile mărunte de toamnă, o lumină de cenuşă îmvăluia oraşul care părea amorţit şi părăsit de lume. Rareori pe străzile cotropite de putregaiul frunzelor moarte sunînd jilav sub paşi mai trecea cineva.

Astăzi dimineaţă rămăsesem încă în pat, deşi în casă era cald, dar frigul toamnei reci reuşise să-mi pătrundă în oase şi încheieturi. Nu mă jelui că n-am cui şi compătimirea pentru mine e cel mai cumplit sentiment. Mă cufundasem adînc în paginile de artă şi divertisment ale unui ziar german proaspăt ce îl primisem, dar gîndurile îmi zburau departe, încercam ceva să semnez, dar pixul îmi căzu din mînă. O veche amintire, da, acele lucruri îmi dau putere să rezist. Îmi zic că în aceste 75 de toamne rău mă apasă gîndurile şi mă doare inima-mi perdută în această neagră veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi poate că vor mai trece şi ore de urgie, dar dorul nu mi-1 pot alina. Şi telefonul îmi tace, şi sufletul mi-i îndurerat, şi nopţile îmi par atît de lungi, mă aflu într-o absolută singurătate… îmi zvîcnesc prin minte ale tale cuvinte dureroase: “Tu numai înţeles pe mine şi nici n-ai vrut să mă înţelegi, dar cînd ne vom vedea vom fi bătrîni, vom fi moşnegi. Citesc a doua oară cartea “Andrei Mironov şi eu” scrisă de Tatiana Egorova. Acest roman de dragoste ne vorbeşte că dragostea dintre ei a devenit mai puternică decît viaţa şi moartea. Vestitul artist Andrei Mironov a avut multe peripeţii de dragoste şi gelozie. El îi explica Tatianei: “Ţine bine minte, Tanea, că eu în viaţă am iubit numai două femei, pe tine şi pe celelalte”. Mă gîndeam la dragostea mea dintîi de altă dată. După ce am fost deportaţi în Siberia, mulţi ani am corespondat cu fostul meu coleg de la Şcoala pedagogică din Bender. Aproape în toată ziua primeam acele scrisori frumoase de dragoste. El începea scrisorile sale cu cuvintele lui Eminescu: “Se scuturau toţi tradafirii în ziua cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii, plîngea şi lacul liniştit…”. De la o vreme nu mai vroiam să-i răspund la scrisori, de ce să-l necăjesc doar ştiam că nu ne putem întoarce în Moldova. Am fost anunţaţi că sîntem deportaţi pe veci. Poate că nu ne-a fost soarta, i-am scris ultima dată, dar el continua să-mi scrie, să-mi cînte serenade de dragoste şi despărţire, el credea în viitor. Te voi aştepta veşnic, scria el. După o lungă tăcere, am reluat iarăşi corespondenţa, vezi că el era corect în felul lui, mă ţinea mereu în suflet. Dar eu, în acea depărtare de civilizaţie omenească nu mai era nici o cultură sau distracţie pentru tineret. “Îţi scriu pentru ultima oară, tu eşti un băiat bun, ai un viitor, te rog să mă uiţi cumva. Mă vei uita, că-s prea departe şi pentru că tu prea mult lipseşti, mă vei uita, că şi uitarea e scrisă în legile omeneşti”. El îmi răspunde: “Poate vreun murmur în al tău suflet îţi va trezi păreri de rău şi vei gîndi vreodată iară la cel ce te-a iubit mereu”. Mi-ai trimis acea fotografie. Da, aşa este cînd te desparţi de cel pe care îl iubeşti, aici în străinătate, în singurătate, unde-ţi pare ziua cît un veac şi noaptea o veşnicie eşti muncit de dorul tău, cu inima îngheţată. “Mai bine fără noroc şi cu durerea în mine, să ard de dorul tău de foc, să te iubesc mereu pe tine.” Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în memorie. Da, o veche amintire… Şi iarăşi mă dezlipeam de gîndurile ce mă frămîntau, le alungam, dar ele mereu se întorceau şi îmi zvîcneau în cap. Îmi încrucişam braţele şi priveam drept înainte peste geam spre strada aglomerată de oameni grăbiţi şi simţeam oboseala încît închisesem ochii o clipă, dar… simt fară să-mi forţez memoria, ştiu că sînt tare la al meu caracter si n-o să devin lacrimogenă şi iarăşi scrisorile de la colegul meu îmi zic: “De ce tu nu vrei să răspunzi la aceste minunate scrisori de dragoste şi tristeţe? Eu cred că ele sînt reluate în adîncul sufletului tău”. Revin la gîndurile că mama mea îmi dorea fericire şi mă plîngea că mi-am rupt tinereţea. Părinţii mei se simţeau mereu vinovaţi de suferinţa mea. Răspundeam mamei, care vedea ca de la o vreme nu dau răspuns la scrisori, cu lacrimi ferbinţi în ochi, că nu mai pot, acele scrisori îmi rupeau inima mea şi aşa distrusă.